Aspazia Oțel-Petrescu despre mântuire (partea a 14-a)

† ionut 125 300x199 Aspazia Oțel Petrescu despre mântuire (partea a 14 a)Oare cum putem ajunge să avem o inimă caldă?

 

Numai prin rugăciune şi, bineînteles… analizand semnul de recunoaştere pe care ni l-a dat Iisus: ,,După faptele lor îi veţi cunoaşte”. Deci având foarte mare grijă de faptele noastre.

 

Deci dăruind vei dobândi; făcând fapte bune ajungi să simţi dragostea.

 

Părintele Cleopa avea o vorbă – m-a impresionat foarte mult când am auzit-o prima dată – a zis: „Mă, în iad o să găsiţi tot ce vreţi, de la mitropolit, de la patriarh, la ultimul beţiv care moare pe-o margine de şanţ; o să găsiţi de toate felurile, călugări, călugăriţe, tot ce vreţi. Două categorii de oameni n-o să găsiţi. Acei oameni care trăiesc permanent aceste două calităţi care-i scot absolut din sfera răului: smeriţii şi milostivii”. Deci e simplu: să fim smeriţi şi milostivi şi câştigăm raiul. Şi părintele ăsta avea viziunile lui, să ştiţi, eu scriu în una din cărţile mele, în In memoriam, vorbesc despre părintele Cleopa şi spun cum mi-am dat eu seama că părintele acesta vede, vede mai departe decât vedem noi, cei obişnuiţi. Deci, el vedea, el ştia precis, el îţi spunea cu precizie lucrul ăsta: smeriţii – dar să fii tot timpul smerit – şi milostivii – dar să fii tot timpul milostiv – n-au ce căuta în iad.  Sigur nu eşti în iad dacă ai aceste două mari virtuţi. Şi atunci ai şi inima caldă şi înţelegerea, cunoaşterea lucrurilor şi toate lucrurile astea.

Era o seară de august, aşa, nemaipomenit de frumoasă, părintele Cleopa coborâse de la stupină, el lucra acolo, era păzit de Bălan, un câine alb, care nu permitea nimănui să se atingă de stupină când părintele era acolo. Şi el acolo scria, acolo se pregătea – că era duhovnicul călugărilor, numai al călugărilor, el spovedea numai călugări – şi pregătea cazurile grele pe care le avea; acolo era chilia lui de retragere. Şi seara cobora la necăjiţii care îl aşteptau. Vara, în special, pe vremea frumoasă, erau întotdeauna cel puţin două sute de oameni care aşteptau să vie să le vorbească. Veneau cu necazuri, cu dureri. Părintele nu asculta pe niciunul în mod special, dar vorbea, povestea, spunea ceva. Şi în povestea lui dădea răspuns la toate problemele pe care le aveau oamenii respectivi. Şi oamenii veneau şi îl ascultau. „Să vedem ce ne spune părintele că aia se întâmplă, ce ne spune el”. Şi vorbise, terminase deci, terminase conversaţia pe care a avut-o el cu toţi oamenii şi s-a lăsat linişte. Era pe înserare, n-am să uit seara aia, n-am s-o uit niciodată, şi am rămas aşa, c-o spaimă în suflet. Era aşa o linişte că se auzea cum venea briza de munte, aia vine întotdeauna, oricât ar fi de calmă natura, se simte boarea aia care coboară de la munte în vale și la mişcarea brizei, pe care abia o simţi, e abia perceptibilă, se auzeau codiţele frunzelor cum se loveau între ele. Atât de mare era liniştea. Şi în liniştea aia, aşa, deplină, era momentul când părintele tăcea, pentru ca ceilalţi să pună întrebări cu nedumeririle pe care le aveau. Întrebările erau puse în auzul tuturor şi răspunsul era în auzul tuturor. Îmi aduc aminte odată ce lecţie le-a făcut unor yoghini în faţa lumii întregi; de trei parale i-a făcut! Și a reușit să-i convertească la ortodoxie.

Şi unul întreabă: „Părinte, este adevărat..” – de ce i-o fi trebuit lui să ştie lucrul ăsta, nu ştiu – „Părinte, este adevărat că Ion Alexandru vrea să se călugărească la Sihăstria?” Şi părintele s-a uitat la el şi zice: „M-aş aştepta să întrebi cum te vei mântui dumneata! Dar să-ţi dau răspuns la întrebare, totuși: nu ştiu! Nu ştiu ce să-ţi spun. Se vorbeşte, se spune. Mie nu mi-a zis nimic. Dar s-ar putea, e posibil. La Dumnezeu toate sunt cu putiinţă”. Şi a tăcut.  Părintele era cam aşa, la distanţă de mine, erau două bănci libere pe care nu se aşezase nimeni şi erau băncile pe care ne aşezaserăm noi. Şi eram exact în faţa părintelui, îl aveam exact în faţă. Şi eu mă uit  la părintele şi zic – diavolul, când îţi strecoară câte un gând de-ăsta perfid, câte-un şarpe din ăsta… – zic [în gând]: ,,Dacă părintele este clarvăzător ar trebui să ştie că Ion Alexandru nu se va călugări într-o mănăstire ortodoxă, pentru că el şi familia lui sunt baptişti”. Eu eram sigură pe ce spuneam. Nepoata mea de frate venise acasă cu nişte idei, aşa, foarte ciudate [din punct de vedere] creştin. Şi fratele meu, care era chiar un trăitor, era  un bun creştin, a spus: „Măi, dar de unde ai tu ideile astea, că astea nu sunt ale noastre, ortodoxe?” Şi ea spune: „Păi uite, sunt colegă cu fiica lui Ion Alexandru…” – mediciniste erau amândouă – „…şi ea-mi spune chestiile astea. Mă cheamă din când în când la nişte adunări de-ale lor şi uite ce lucruri frumoase se spun acolo”. Şi fratele-i zice: „Ia să mă duci şi pe mine o dată la o adunare din asta să văd şi eu ce-i cu lucrurile alea frumoase care vi se spun acolo!” Şi când s-a dus acolo, Ion Alexandru tocmai predica. Şi vorbea despre poporul ales: de ce l-a ales Dumnezeu, de ce trebuia să fie un popor ales, de ce ei sunt aleşi, pentru că au fost primii monoteişti din lume şi aşa mai departe. Şi spunea Anatolie, că vorbea cu argumente foarte bine puse la punct. Anatolie, fratele meu – i-a zis: „Uite ce-i, măi fată, eu ţie îţi interzic să te mai duci la şedinţele astea, rămâi prietenă cu fiica lui Ion Alexandru, n-am nimic împotrivă, dar la şedinţele astea n-ai de ce să vii, vii tu mai bine şi-l asculţi pe părintele Galeriu, de pildă”. Fata, ascultătoare, nu s-a mai dus. Dar, eu ştiam de la fratele meu că acolo s-au cântat cântece baptiste şi a vorbit pe urmă soţia lui Ion Alexandru, tot aşa, în strună baptistă, deschisă, fătișă, clar, propovăduind botezul la maturitate – că de-asta li se zice lor baptişti, că zic că trebuie să te uneşti cu Hristos şi să te lepezi de satana în mod lucid, când ştii, nu când eşti copil – şi, mă rog, argumente din alea. Diavolul am văzut că totdeauna  se acoperă de sofisme.

 

Şi eu ştiam toate lucrurile alea. Şi am văzut dintr-o dată că părintele se încruntă şi se uită fix în ochii mei. Şi spune: „Este adevărat că familia lui Ion Alexandru, adică soţia şi fetele sunt baptiști”. Deci nu pronunţase nimeni cuvântul ăsta, ştii? Şi eu imediat mi-am dat seama că vorbeşte cu mine, că la mine se referă, dar ceilalţi habar n-aveau. Se uitau miraţi: ,,De ce părintele s-a gândit atât de târziu să adauge explicaţii la ce-a spus?” Şi a adăugat: „Este adevărat că sunt baptişti. Dar tot adevărat este că fiul lui cel mai mare face Teologia Ortodoxă la Bucureşti. Şi cum vă spuneam înainte, la Dumnezeu toate sunt cu putiinţă. Şi cum v-am mai spus altă dată, fiul se face cale de mântuire pentru părinte, părintele se face cale de mântuire pentru fiu, soţia pentru bărbat şi bărbatul pentru nevastă”. Şi pe urmă a făcut o pauză. Eu n-am mai zis nimica, ce să mai zic? Prinsă cu mâţa în sac! Şi părintele adaugă: „Uite, vezi, de-aia îmi pare mie rău, că nu toţi veţi intra în rai. Că v-am spus eu că toţi cei care gândesc aiurea şi.. mă! în mintea voastră să ştiţi că este iarmaroc, ca să înţelegeţi bine. Cei care sunteţi fiii minţii și nu fiii inimii şi judecaţi repede cu mintea, repede judecaţi omul, ăia nu veţi vedea niciodată Împărăţia Domnului Iisus Hristos!” Oamenii s-au speriat şi au spus: „Vai, părinte, dar noi de-aia venim la dumneavoastră, că vrem să ne mântuim! Şi ne spuneţi că nu ne vom mântui.. Că mai judecăm şi noi, aşa…” Si părintele a accentuat, uitându-se mereu la mine, zice: „Tocmai de-aia îmi pare rău, pentru dragostea cu care văd că veniţi aici si pentru evlavia pe care-o aveţi pentru Biserica Domnului si totuşi vă apucaţi şi cârtiţi şi judecaţi… Nu faceţi bine!” Lumea a tăcut, n-a mai zis nimeni nimic.

Eu mi-am şi văzut periclitată mântuirea. Pentru că, într-adevăr, cum spunea şi Leonida, Antonie, mitropolitul Ardealului, spunea: „Măi, Pazi, tu eşti o fiinţă cerebrală, tu ai să ai mult de lucru cu inima, mintea asta a ta o să te încurce mult!” Şi eu ştiam, eu judec imediat, imediat îl aşez pe om undeva, parcă-i treaba mea să-i judec eu faptele sau să-l cântăresc. Eu sunt obligată să-l iubesc, că este aproapele meu. Dar n-am virtutea asta, ce să fac…? Într-adevăr, e o luptă pe care am dus-o toată viaţa şi nu ştiu dacă voi avea biruinţă. Şi mi s-a făcut frig şi frică, m-am şi văzut în fundul iadului.

Părintele nu m-a mângâiat, nu m-a consolat, m-a lăsat aşa… Dar am văzut atunci că, într-adevăr, omul ăla vedea. Şi, ca să vă spun cum vedea…: noi toţi atunci ne-am retras în sine, inclusiv eu, şi ne-a părut rău de ceea ce eram. Şi asta a plăcut sigur lui Dumnezeu şi Mântuitorului a plăcut pentru că s-a făcut o linişte parcă cobora ceva sfânt, aşa, ceva duhovnicesc, şi părintele a punctat lucrul ăsta, a spus: „N-aveţi voi idee câţi îngeri sunt acum printre noi”, ca să ne mângâie pe toţi. Şi zice: „Voi n-aveţi cum să-i simţiţi, că ei sunt mai ușori decât un gând” – şi n-am să uit niciodată metafora asta, că mi s-a părut cea mai cuprinzătoare, şi, într-adevăr, avea cuvinte revelatoare de ceva, de o clarviziune – spune: „Voi n-aveţi cum să-i simţiţi, uite, ei stau pe umerii voştri, dar voi n-aveţi cum să-i simţiţi pentru că ei sunt mai uşori decât un gând”.

 

Adică, pentru lumea noastră, imperceptibili…

 

Şi, deci, părintele Cleopa ne-a spus să n-avem nicio grijă; grija noastră este să nu pierdem legătura cu Dumnezeu. Să nu facem fapte atât de rele încât Dumnezeu să nu se mai uite la noi, să-I fie greu să se uite la noi. Şi să încercăm să conştientizăm care sunt problemele noastre. Că fiecare dintre noi am primit talanţi, dar, în acelaşi timp, avem şi gene ereditare de la celălalt, n-avem numai gene ereditare bune, le-avem şi pe-alelalte, şi cu alea va trebui să luptăm și trebuie să le conştientizăm. Un om are mai mult o problemă, altul altă problemă… Și să ne ferim măcar să facem [păcatele] cele mari, cele principale, care sunt problema noastră. Problema mea este că judec foarte repede aproapele şi-l judec foarte aspru. Şi de fiecare dată îmi zic: dar Iisus a spus: ,,Nu judeca ca să nu fii judecat”. Și n-a spus numai atât, a mers mai departe şi a zis: ,,Cu ce judecată veţi judeca, cu aia veţi fi judecaţi”. Deci, judeci cu asprime, cu asprime vei fi judecat. Judeci cu blândeţe, cu înţelegere, cu iertare – cu blândete, cu iubire vei fi judecat.

Şi în învăţăturile Lui găsim răspuns la toate metehnele mari pe care le-am putea avea fiecare din noi. Unii au probleme cu fumatul, alţii au probleme cu beţia, alţii au probleme cu desfrânarea, dar nu astea sunt păcatele cele mai grele, deşi Iisus a spus clar: ,,Să nu-şi imagineze vreun beţiv sau vreun desfrânat că va intra în Împărăţia Tatălui Meu”. Deci a denumit special aceste două patimi esenţiale. Mai sunt şi de altele, ca de pildă, cum vă spuneam, lesnea judecare a aproapelui, osândirea lui.

– Va urma –

(foaienationala.ro)

The URI to TrackBack this entry is: https://ortodoxiacaleaceadreapta.wordpress.com/2013/10/21/aspazia-otel-petrescu-despre-mantuire-partea-a-14-a/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: