Minunea (partea a 12-a)

IMG 1591 200x300 Minunea (partea a 12 a)Şi a venit ancheta. A venit ancheta. Între timp, Miticii, cum le ziceam noi – erau bărbați de drept comun care făceau serviciul pentru noi, aduceau mâncarea, adusul lemnelor, cărbunilor, toate chestiile astea de gospodărie care presupuneau ieşirea în exterior le făceau bărbaţi de drept comun, condamnaţi de drept comun. Şeful lor era un contabil care era condamnat la drept comun pentru nu ştiu ce chestii şi ăla era foarte prieten cu celula nr. 1 care avea perete în afară, unde el putea vorbi. Şi fata de la celula 1 l-a învăţat pe el morse şi el ne aducea nouă în închisoare ştiri de afară, ce procese se mai ţin, o serie întreagă de poveşti; erau foarte prieteni. Şi când au aflat de la ea care-i povestea cu Urlătoarea, s-au dus la procuror, la procurorul care a venit să facă instrucţiunea şi i-a spus: „Am aflat că sunteţi aici în închisoare şi că faceţi instrucţia unui caz legat de miliţianca cutare, am mustrări de conştiinţă, că am şi eu pe conştiinţă ceva în legătură cu această miliţiancă şi am venit să vă fac mărturisiri complete”. Şi el a zis: „Nu cumva vrei să te răzbuni pe ea?”, procurorul aşa a zis. Şi el a spus: „Nu! Nu. Vreau să vă spun adevărul. Eu am dat un bilet acestei miliţience să ducă la părinţii mei pe o sumă de bani pe care părinţii mei urmau să i-o plătească ei acolo, la primirea acestei veşti, ca să le spun cum să intervină în cazul meu, în procesul meu, adică, cum să ticluiască nişte minciuni în favoarea mea. Tot ce le-am transmis eu prin acest bilet este o punere la cale, pe care părinţii mei au refuzat-o, conștienți fiind că o potlogărie nu duce la nimic, dar au plătit miliţianca pentru serviciul pe care l-a făcut, pentru că mi-a adus îndărăt răspunsul negativ al părinţilor. Pe o sumă frumoasă de bani, eu nu ştiu cât i-au dat părinţii, dar ea ştie cât a primit”.

În felul ăsta, ei au compromis-o definitiv pe ea că, într-adevăr, se pretează la relaţii din astea care încalcă regulamentul şi că nu este un om de încredere din punct de vedere comunist. Deci au compromis-o total. Deci cuvântul nostru era al unor oameni care s-au dovedit a fi de caracter pe parcursul închisorii şi cuvântul ei, care s-a dovedit a fi al uneia care este coruptibilă. Deci noi n-am încercat să corupem pe nimeni, Viorica avea opt ani făcuţi, eu aveam deja vreo nouă ani făcuţi, Oltea avea şi ea vreo nouă ani făcuţi, deci eram cu stagii vechi și cunoscute de milițienii care nu se plângeau de noi.

Procurorul ne-a chemat pe noi, pe fiecare; bineînţeles, a chemat-o întâi pe Oltea, Oltea a argumentat sobră, aşa, cum era, o persoană care făcea impresie de om foarte reţinut, dar foarte sigur pe el, aşa şi era. Și a doua am fost eu. Eu am spus povestea, frumos, cum a fost şi el a spus: „E foarte frumoasă povestea, dar ia să vedem” – eu i-am spus lui Viorica numai atâta în discuţiile pe care le-am avut cu ea, că prin Lena n-am mai vorbit cu Oltea, că Oltea era în celălalt capăt de închisoare şi se ajungea greu până la ea şi nici nu era de recomandat. Pe culoarul lung de celule pe care aveau să circule ştirile până la Oltea, nu era de recomandat, fiindcă erau celule în care erau informatoare şi nu era salutar pentru noi să ştie ele amănunte şi să le spună la procuror. Şi atunci ne-am ferit ca să comunicăm, dar vorbind cu Viorica i-am spus: „Viorica, toate sunt bune, dar dacă procurorul ăsta este un procuror deştept sau experimentat şi ne bagă în amănunte, povestea noastră nu face doi bani”. Fiindcă la amănunte noi n-aveam cum să ne punem de acord. Şi una spune ceva, alta spune altceva și puteam fi prinse cu minciuna.

Şi procurorul se uita tot timpul aşa, ciudat, la mine. Eu n-am ştiut de ce, pe urmă mi-am dat seama: eu aveam un calm desăvârşit. El era obişnuit cu stările de emoţii. Vii la ancheta unui procurator, oricât de nevinovat ai fi, totuşi nu stai aşa liniştit . Eu stăteam, habar de grijă n-aveam, eram în aceeaşi stare de linişte, de pace, de fericire, eram împăcată cu toată lumea, totul era bine şi frumos… Aşa şi spuneam liniştit povestea ca pe o poveste. De un singur lucru, totuşi, am fost conștientă; mi-am dat seama că anchetatorul de la Securitate, care îl secunda pe procuror – că aşa făceau ei, erau câte doi, ca să nu fie unul dintre ei cumva corupt de anchetat; să fie doi, ca să aibă mărturie unul despre celălalt – şi ăsta era de la Securitatea locală şi, fiind şi ungur şi din ăsta cu origine sănătoasă, gen tovarăşul Ciclon, am folosit termenii cei mai radicali pe care i-am găsit în memoria mea. Procurorul, care era foarte inteligent, dar, în acelaşi timp, şi un spirit ludic, i-a plăcut joaca şi a folosit aceiaşi termeni radicali. Şi, săracul ăsta, nu înţelegea nimic; n-a înţeles nimic din ancheta pe care mi-a făcut-o procurorul datorită limbajului pe care l-am folosit amândoi. Procurorul s-a prins în chestiunea asta. Şi mi-am zis, chiar mi-am zis atunci: ,,Las’ că-i bine, are o percepţie proastă despre miliţiancă”. Că mă gândeam că au aranjat-o colegii ei şi probabil c-au aranjat-o. Colegii când au aflat care-i adevărul, toţi ungurii îţi închipui cum au sărit pe olteanca asta, care era şi infamă. Şi am zis: ,,Las’ că-i bine”, am zis în sinea mea.

Deci el spune: „Acum hai să privim lucrurile mai de aproape. În ce lună şi în ce zi era când aţi primit vestea de la surorile Samueli că Nicola are o fetiţă?” Şi eu am zis: ,,Hait, începe chestia cu amănuntele…” Şi am intrat uşor în panică. Şi atunci anchetatorul, care avea şi el spiritul lui de observaţie, a spus: „Se observă în dumneata un proces de negaţie”. Ne-a pufnit pe amândoi râsul, exprimarea era foarte preţioasă. El a observat totusi că ceva pe mine m-a neliniştit. Şi eu am spus procurorului: „Dar mie îmi cereţi să spun an şi lună şi zi, dar eu am atâţia ani de închisoare, am pierdut noţiunea timpului, nu ştiu în ce an sunt, nu ştiu în ce zi sunt. Noi cunoaştem lunile şi anii după anotimpuri: au trecut patru anotimpuri, a trecut un an”. Zic. „A trecut primăvara, vine vara. Trece vara, vine toamna. Mai mult de atâta nu ştim”. Şi el s-a uitat aşa la mine: ,,E vicleană asta”, o fi zis el în gândul lui. Şi a zis: „Bine, bine, dar măcar aşa, cu aproximaţie”. Eu zic: „Păi, cu aproximaţie aş putea să vă spun că era primăvară şi era cam pe vremea când înfloreau salcâmii”. El a început să zâmbească şi a spus: „Bine că nu înfloreau castanii”. Era un şlagăr la modă pe atunci: Alene trec anii şi aştept să înflorească iar castanii. Şi eu am spus: „Ştiţi foarte bine că nu avem castani la închisoare, avem un salcâm chiar în faţa celulei”. Şi eu m-am gândit aşa: salcâmii durează foarte mult şi primăvară era, în orice caz, şi dacă Oltea…, eu nu spun ziua, că nu ştiu, dar dacă Oltea sau Viorica spun, se va încadra în perioada asta când erau salcâmii înfloriţi. Aşa. Şi am zis: ,,Următoarea să nu fie mai gravă decât asta, că de asta am scăpat”.

Şi l-am văzut pe el că se ridică de pe scaun, se duce la geam, noi eram la o masă, el era acolo, eu eram aici şi aici era securistul. Şi el s-a dus la geam, care era în dreptul meu şi a pornit spre mine. Şi eu am zis: ,,Acum mă pocneşte de mă mătură de pe scaun”. S-a gândit că mi-am bătut joc de el spunând că „Eee, era pe vremea când înfloreau salcâmii…” Şi faptul că el a spus aşa: „Ee, bine că nu înfloreau castanii…”, deci citase ironic un şlagăr de romanţă. Şi ajungând aproape, lângă mine, a tras un picior zdravăn în piciorul de la scaun de m-am dus aşa, am lunecat pe podea din lovitura aia. Şi eu m-am uitat, m-am întors aşa către el şi m-am gandit: ,,Oare ce l-o apucat? Că până acum arăta un om foarte integru şi foarte inteligent…” Şi el spune: „Măi, din ce aluat sunteţi făcuţi voi, ăştia, legionarii? Din câţi am cunoscut eu, din câte anchete v-am făcut, toţi arată aşa, ca tine. Dacă cineva mi-ar fi făcut mie figura asta, aş fi sărit ca ars în sus şi l-aş fi şi înjurat”. Şi atunci eu, foarte calmă, i-am spus: „Păi, ştiţi foarte bine că nu îmi pot permite să vă înjur”. Zice: „Măi, nu numai atâta, dar tu nici n-ai clipit! N-ai clipit”. Şi atunci mi-am dat seama, am zis in sinea mea: ,,Da, dom’le, într-adevăr, nici n-am clipit..!” M-am mirat şi eu. Deci aşa eram de stăpânită încă de starea de spirit din groapa cu şobolani că nici n-am clipit. La lovitura aia trebuia să clipesc din ochi. Şi m-am mirat si eu de mine, dar nu i-am dat nicio explicaţie. Şi el a spus: „Păi, aştept să vorbeşti, să-mi dai o explicaţie. De ce n-ai clipit?” Şi eu i-am spus: „Eu aş putea să vă dau o explicaţie, dar o să ziceţi că sunt neserioasă sau ştiu eu ce-o să ziceţi și nu aş vrea să vă faceţi o impresie proastă despre mine”. Şi el spune: „Hai, totuşi, să încercăm”. Şi eu am spus: „Noi credem în Dumnezeu. Mă refer la toţi cei despre care aţi întrebat că din ce aluat suntem făcuţi”. Şi el a spus: „Eh, poveşti de adormit copiii…” Era ăla de faţă şi nu putea să spună altceva şi a închis discuţia şi cu chestia asta s-a terminat ancheta. Şi a chemat-o pe Erzsi şi i-a spus: „Du-o în celula aia a ei, du-o la celelalte”. Şi atunci am zis:,,Aoleu, ancheta e în favoarea noastră”. Nu mă punea la un loc cu celelalte două daca nu era așa.

Când m-a dus acolo, Oltea era deja acolo, deci ea a fost prima. Era în celulă cu celelalte. Îşi freca puţin mâinile, nu ştia cum voi reacţiona eu. Dar avea foarte multă încredere în mine şi, mai ales, a zis că am fost foarte deşteaptă că am făcut pe proasta şi nu am spus nimic până nu mi-a comunicat ea care-i povestea pe care o spunem noi, minciunica care s-o salveze pe Laszlo. Trebuie să recunosc că i-am spus lui Erzsi, am avut o prevedere, i-am spus: „Erzsi, dacă vrei să ne ajuţi, poţi să ne ajuţi fără să-ţi periclitezi situaţia”. Şi ea spune: „Să nu ceri la mine ceva ce nu am voie să fac”. Zic: „Păi, n-aţi avea voie să faceţi, dar, dacă aveţi încredere în mine, ştiţi că numai de la mine porneşte lucrul ăsta şi aţi văzut, după cum m-am comportat în legătură cu Laszlo, de la mine nu se va afla niciodată; vă rog să-i spuneţi lui Laszlo că, dacă va fi chemată la procuror, să nu recunoască nimic. Să spună că habar n-are. Să spună că: ce rochiţă? ce poveste? ce…? Dimpotrivă, că m-a pedepsit, că am trei pedepse la rând date de ea, că nici poveste de relații cu noi. Şi că orice-ar face, orice i-ar face, să nu recunoască, pentru că aşa scapă de închisoare”. Şi ea a spus: „Asta pot să fac. Eu cred la tine că nu spui la altcineva mai departe şi pot să fac”. Şi s-a întors înapoi şi a spus: „Am spus lui Laszlo şi Laszlo a spus că şi dacă bate la ea şi dacă omoară la ea nu recunoaște.” Că eu i-am spus să se gândească la Antonia şi să rabde. Şi ea a spus: ,,Pentru Antonia, ea rabdă orice, nu va spune.” Şi am spus: „Atunci e în regulă, Laszlo va scăpa”.

Şi pe Viorica nici n-a mai întrebat-o despre poveste. Spune: „Ştiu ce poveste ai să-mi spui”, zice, „pe mine mă interesează altceva: cum rezistaţi voi la regimul ăsta?” Pe el îl interesa de acum starea asta de deţinută. Şi cu Viorica a avut o conversaţie foarte liberă, până la urmă au ajuns şi la ce muzică îi place şi ea i-a spus: „Îmi place Mozart”. Și el i-a spus: „Şi mie îmi place Mozart”. Oltea, când am intrat, mi-a spus: „Pazi, tu ce crezi, procurorul ăsta nu şi-a dat seama de toată chestiunea asta?” Zic: „Dar de ce îmi pui întrebarea asta? Nu mi-am făcut nicio impresie. Atâta pot să-ţi spun, că a privit cu bunăvoinţă problema. Ce a crezut din povestea noastră și ce n-a crezut, nu pot să-mi dau seama”. „Eu cred că el ştie exact care este adevărul, dar i-a plăcut atât de mult cum a fost combinată, cusută, cu dovezi, cu argumente, povestea noastră, încât s-a prefăcut c-o crede”. Şi atunci eu am întrebat-o: „Dar pe ce te întemeiezi când spui asta?” Şi ea a spus: „Ştii ce mi-a spus? Mi-a spus: Scrie singură declaraţia”. La vremea aceea deja era un lucru foarte neobişnuit. La început, în anchetele de la început, ne scriam noi declaraţiile. Mai târziu, când s-au specializat ei în teroare, anchetatorul punea întrebarea și o scria, exact aşa cum o formula el, o formula în scris. Tu răspundeai cu cuvintele tale şi el o rezuma cu cuvintele lui şi o punea la răspuns. Şi tu semnai şi el semna de veridicitatea acestui demers . Şi aşa mergea toată ancheta: întrebare, răspuns, întrebare, răspuns.., dar toate erau formulate de anchetator. Tu nu aveai voie să spui un singur cuvinţel. Pentru că s-a văzut că în unele din ele erau mesaje pe care anchetaţii le dădeau celor care urmau să fie anchetaţi după ei, mici indicii ca în ce sens să meargă declarația lor şi, în felul acesta, le dădeau peste cap scenariile lor. Şi şi-au dat seama de chestiunea asta, că au fost şi oameni foarte deştepţi care au fost în anchete. Şi atunci nu te lăsau, pentru că un cuvânt din acela pe care tu-l spuneai, întâmplător, foarte la locul lui în text, putea să fie o cheie, un indiciu pentru cel căruia tu îi citeai un fragment din declaraţiile respective. Cu mine aşa au procedat, mi-au citat un fragment din una din declaraţiile celei arestate înainte de mine în care spunea: „În rest nu ştiu nimic, vă poate lămuri Oţel Aspazia”. Ea m-a dat pe mine pentru că ştia că sunt în munţi şi că am posibilitate să mă fofilez, nu ştia că am hotărât să mă predau. N-aveam încotro, că-mi ridicau părinţii şi n-avea niciun rost să stea ei în locul meu. Şi nu eram in pericol de moarte, ştiam că n-am făcut un act pentru care să mă împuşte, ca să risc viaţa părinţilor mei. Mama era bolnavă de inimă, tatăl meu, rănit din Primul Război Mondial, nu era nici el mai teafăr…

Da. Deci, în primul rând, zice Oltea: „Mi-a spus: Scrii singură declaraţia” – deci nu întrebare, răspuns, întrebare, răspuns. Și zice: ,,Vezi cum o formulezi ca să reziste adevărului!” Deci i-a spus clar: „S-o formulezi de aşa natură ca să reziste adevărului pe care eu îl ştiu. Adevărul e că voi aţi lucrat rochiţa pentru Laszlo”. Dar i-a plăcut, probabil că i-a plăcut şi n-avea fisură aranjamentul nostru, n-avea fisuri şi el nu s-a băgat în amănunte ca să nu ne dea peste cap povestioara frumoasă.

 

Dar de ce a făcut asta?

 

Eu cred c-a fost influenţa rugăciunilor care se spuneau concomitent. Tot timpul cât el a anchetat, fetele s-au rugat. Şi povesteşte Lena Constante, comunistă, despre rugaciunea comuna povesteşte foarte frumos în cartea ei, Evadarea tăcută este intitulată cartea ei, unde pe noi ne face de trei parale, pe legionare, dar în situaţia asta ne-a ajutat. Şi noi am ajutat-o foarte mult pe ea şi ea a fost recunoscătoare personal persoanelor respective, dar pentru Mişcare nu. Şi când a fost întrebată de una dintre noi, care am ajutat-o foarte mult : „Cum ai putut, Lena, să faci aşa o infamie?” ea a spus: „Ca să apară cartea, a trebuit să pun textul ăsta. Şi cartea trebuia să apară. Cartea ei a apărut în timpul când încă era dictatură ceaușistă. Şi venea, cum să spun, denunţa tot regimul infam din închisori la care eram supuşi noi.

 

Cum de putea să o publice?

Păi a publicat-o în limba franceză, cartea ei a apărut întâi în limba franceză, la Paris.

 

A, nu în România…

Da. Cartea ei fiind scoasă în momentul când a venit Maurer la putere, ea a şi spus: „Noi vom ieşi. Maurer ne scoate”. Şi, într-adevăr, le-a scos pe ele, pe ea şi pe soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu, dar Lucreţiu Pătrăşcanu era deja mort, pe el nu l-au mai putut salva. Şi nu numai că le-a scos, dar au şi plecat. Au plecat la Paris că acolo aveau cunoştiinţe comuniste, Parisul era foarte comunist şi este în continuare.

 

Ați cunoscut alți oameni din mişcarea comunistă?

Pe Lena Constante am cunoscut-o pentru că a fost vecină de celulă cu celula noastră, era destul de deprimată, dar noi am admirat-o, totuşi, de felul cum, fără prea multă credinţă, totuşi a reuşit să se salveze până atunci. A stat în regim unicelular câţiva ani zdraveni de zile. Pe urmă a dus-o cu celelalte. Era mult mai uşor să suporţi când erai mai mulți decât când erai unul singur. Când erai unul singur era cumplit, spun pe pielea mea proprie cât de greu mi-a fost. Ajungeai să uiţi să vorbeşti. Ani de zile, să stai singur, să nu vorbeşti cu nimeni, să fii tu şi tu mereu cu aceleaşi amintiri, ţi se rodeau şi amintirile, ţi se făcea lehamite de propriile amintiri la care făceai mereu apel ca să-ţi stimulezi cât de cât cu ceva pustiul ăla cumplit. Nu vă puteţi imagina ce greu era. Şi ea, totuşi, a ieşit teafără dintr-o încercare aşa de grea.

Şi noi am ajutat-o foarte mult, am învăţat-o morse, discutam cu ea, glumeam cu ea, spuneam tot felul de chestii cât am stat vecine. Ea şi-a publicat cartea, în limba franceză a apărut întâi; în limba română a apărut după ’89.

 

Atunci la Paris putea să scrie.

Dar Valery Grossu nu tot la Paris şi-a scris cartea? Binecuvântată fii, închisoare a apărut după ’89. La Paris a apărut Bénie sois-tu, prison. Mărgineanu a făcut film după carte. Nicolae Mărgineanu a făcut film şi cu povestirile mele despre părintele Arsenie Boca. Părintele Arsenie Boca, omul lui Dumnezeu, e intitulat CD-ul lui. Dar a luat numai fragmente esențiale,  eu v-am spus mult mai pe larg povestea.

– Va urma –

(foaienationala.ro)

The URI to TrackBack this entry is: https://ortodoxiacaleaceadreapta.wordpress.com/2013/10/07/minunea-partea-a-12-a/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: