Minunea (partea a 11-a)

images Minunea (partea a 11 a)Dar durerile, nu va pot spune cum erau. Iti venea sa urli, sa te urci pe pereti, pentru că apasă pe toţi nervii ăştia de aici brăţara aia; se strângea, se strângea, se strângea şi intra în carne, era cumplit. S-a uitat Hitler la mine, a văzut că m-am schimonosit de durere, a zis ,,E în regulă” și a plecat.

Şi Erzsi m-a băgat în camera misterioasă. Semi-lumină, lumina cea mai enervantă posibil. Şi vă spun de ce era clar-obscur, aşa: pentru că n-avea niciun geam, camera era la subsol. Deci am intrat aproape de tavanul camerei, dar era destul loc de la scara asta; pe un capăt de scară m-a lăsat Erzsi, era o platformă, aşa, pătrată, cum este în icoană, m-a lăsat acolo. Deci era cam un metru până sus şi încă doi metri jos, în subsol. Nu erau decât două lucarne prin care venea puţină lumină. Deci totul era clar-obscur şi jos şi sus tenebrele parcă erau mai puternice, cel mai luminat era centrul, chiar în dreptul lucarnelor. Dar eu nu m-am ocupat deocamdată de interiorul meu … mi-am adus aminte de Stolea, mi-am zis: ,,Stolea a ajuns acum la momentul când trebuie să reacţioneze. Sigur se duce și spune să fiu percheziţionată până la piele şi în urechi, în gură, pentru că am umblat cu mâna în zona capului, pentru că n-aveam voie, trebuia să ţin mâna pe cap. Deci am făcut ceva în jurul feţei”. Şi am zis: ,,Precis mă vor căuta în gură, se vor gândi, le va veni în minte că dacă a umblat aşa, înseamnă că a băgat undeva acul, fie că l-a pus în ureche…” – ceea ce nu puteam să fac, pentru că acul se putea duce şi să-mi perforeze timpanul… , dar în gură puteam să-l pun, că de acolo se poate scoate. Şi am zis: „vor veni să mă percheziţioneze, trebuie să scap de ac”. A fost foarte greu pentru mine lucrul ăsta, vă puteţi închipui, eram cu mâinile la spate, cum să scoţi acul din gură, cum să scapi de el? Cu limba am manevrat, cu limba am reuşit să-l scuip afară, am reuşit să-l scot. Când am terminat operatiunea, foarte laborioasă, hop Erzsi: „Șefa, pare rău, trebuie să percheziţionez la tine gura. Stolea spus că tu pus ceva în gură”. Şi eu am spus: „Poftiţi”. Am spus: ,,Mulţumesc, Doamne Iisuse, că mi-ai spus ce trebuie să fac înainte de a veni ea”. Şi Erzsi m-a căutat, a spus: „Visat ceva Stolea aia, aia plecată cu pluta, a visat ea ceva că tu ai pus ceva în gură”. Dar eu n-am spus nimic, ce să-i spun, „n-a visat femeia, dar reacţionează târziu?” Că, dacă reacţiona pe loc, mă prindea cu acul în gură. Dar, aşa, norocul meu a fost cu reacţia ei târzie. Şi după ce a plecat am zis: ia să văd eu unde stau. Şi m-am uitat.

De la platforma asta era o scară în jos, coborau foarte multe scări; nu ştiu de ce mi-a rămas în cap că erau 23 de trepte, dar nu cred că erau atâtea, 23 era mult prea multe pentru o singură încăpere, dar nu ştiu de ce mi-a rămas mie numărul ăsta, aşa, în cap. Erau, în orice caz, multe trepte până jos şi jos am observat, în penumbra aia, paie aruncate, smocuri de paie, aşa, din loc în loc. Şi m-am gândit: ,,Culmea meschinăriei şi la ungurii ăştia, ce le era să lase sau să pună paie cum se cade acolo. Dacă eu la noapte va trebui să mă duc să mă întind acolo” – că pe platforma aia nu puteam nicicum, abia puteam să stau, nu, unde să mă culc, să mă întind pe ea? – zic: ,,va trebui să mă duc să mă întind, să mă culc pe jos, nu să stau în picioare, ce ştiu eu cât mă vor ţine ăştia aici?” Mi-am dat seama că subdirectorul de-aia m-a băgat, ca să bat în uşă disperată şi să cer să fiu la anchetă. Ceea ce nu puteam să fac, n-aveam cum să fac, pentru că asta însemna pierderea lui Laszlo, închisoarea ei şi Antonia orfana. Nu-mi era atât de Laszlo cât de Antonia, să rămâie Antonia fără mamă şi pe mâna lui Orlanda – era culmea!

 

Că ea îi stătea în gazdă şi voia să rămână singură…

 

Da, da, voia să rămână acolo cu bărbatul şi să-i fie ei bine acolo. Şi, sigur, şi fetiţa avea să rămâie pe mâna ei. Vă puteţi închipui ce era, de la mama duioasă care era maică-sa, la Orlanda. Şi mi-am zis: ,,Probabil că au scos paiele care erau deja înăuntru și au rămas resturi din astea”, dar când m-am uitat mai bine, paiele se mişcau; şi umbre, negre, fugare, săgeţi care plecau în diferite direcţii. Şi am zis: ,,Doamne, sunt şoareci sau sunt şobolani”. De şoareci nu mă temeam, dar de şobolani îmi era groază, că ştiam de la camarazii noştri că pe mulţi dintre ei, în izolator, îi ciupeau,  îi muşcau.

Şi atunci am zis: ,,Ce mă fac dacă sunt şobolani?” Şi, ca să mi se confirme lucrul ăsta, unul din ei a început să urce scara, probabil că era şeful haitei, că şobolanii stau în haite când stau în beciuri mulți, şi este unul care este mai inteligent şi care îi conduce. Şi ăla a venit până la jumătatea scării, exact în raza de lumină a lucarnelor, i-am văzut ochii, nu vă spun, cred că cel puţin două săptămâni am avut în fiecare noapte coşmaruri cu ochii aceştia. Nu ştiu de ce m-au îngrozit; erau rotunzi, ochi de bestie fără nicio expresie. Parcă două găuri de întuneric mă priveau. Probabil că au pleoapele foarte scurte, că eu i-am văzut ochii rotunzi, doar pupilele… Vedeam câte doi, câte doi ochi din ăia în toate nopţile de acolo înainte din cauza bestiei ăleia. Dar s-a întors înapoi, mai târziu una din prietenele mele, de afară de-acum, a spus: „Doamna Pazi, să ştiţi că i-a zis îngerul păzitor: Înapoi! Mai departe de aici n-ai voie să te urci!” Că, dacă urca pe mine atunci, cred c-aş fi cedat şi cred c-aş fi bătut în uşă şi aş fi cerut să mă scoată la anchetă numai să mă scoată de acolo. Că subdirectorul îmi spusese: „Ai să baţi să te scot afară şi, dacă, încăpăţânată cum eşti, n-ai să faci lucrul ăsta, te vom scoate noi ca scândura aia”. Mi-a arătat o scândură plină de noduri. Închisoarea era foarte veche, închisoare tip Tereza; închisoarea de la Miercurea-Ciuc, una din cele mai infame.

 

Şi cât timp aţi stat în acel loc?

 

N-am stat decât ziua aia! Că să vezi ce s-a întâmplat. Am văzut dintr-o dată, am avut viziunea a ceea ce se întâmplă cu mine. Deci eu nu puteam să bat, norocul meu a fost că şobolanul s-a întors, dar mi-a confirmat că, într-adevăr, sunt şobolani. Şi am văzut, noaptea m-am văzut stând în picioare şi la un moment dat căzând, adormind, neputând să rezist la lipsa de somn și cu haita de şobolani tăbărâtă pe mine. Şi am zis: ,,Doamne, ce mă fac? N-am nicio ieşire! Acolo nu pot să mă duc, că înseamnă Antonia orfană şi Laszlo la închisoare; aici nu pot să mă las mâncată de şobolani”. Chiar mi se părea ceva atât de infernal încât am ţipat. Pur şi simplu am ţipat. Mi-am auzit vocea, de-aia ştiu că am ţipat cu voce tare. Am zis: „Doamne, nu mă lăsa!” Întâi m-am gândit, am zis: ,,Mă arunc cu capul în jos, cu putere și mă sinucid şi termin povestea”. Dar pe urmă m-am uitat la distanţă şi am spus: ,,Doi metri… Doi metri nu sunt o distanţă ca să mor. Cel mult mă rănesc și abia le miroase ălora a sânge şi mai rău îmi fac”. Şi atunci, de disperare, am zis: ,,Gând stupid, plus că îmi pierd şi mântuirea pe chestia asta”, că sinucigaşii sunt osândiţi da capo. Şi atunci am strigat: „Doamne, nu mă lăsa!” – o voce guturală, stranie, nu era vocea mea, nu mi-am recunoscut-o; vocea groazei. Pur şi simplu, de groază, am strigat.

Că unul din preoţii care au venit pe urmă şi m-au întrebat ce şi cum, cu de-amănuntul, ca să-şi dea seama cum s-a petrecut miracolul, mi-a zis: „Aţi fost într-o stare de har”. Zic: „Nu-i adevărat! Am fost într-o stare de deznădejde cumplită! Într-adevăr, m-am văzut într-o situaţie-limită şi n-am avut altă ieşire decât să strig la ajutorul lui Dumnezeu. Din disperare, nu din…” Zic: „Vedeţi, mai degrabă eram într-o cădere profundă”, că m-am gândit la sinucidere, în primul rând, nu m-am gândit la rugăciune, doar ştiam care-i puterea rugăciunii, ştiam că dacă mă rog cu putere și cu sinceritate, mai ales cu sinceritate, Dumnezeu mă va asculta. Şi, mai mult decât atât, puteam să-mi imaginez că cele rămase în cameră se roagă, se roagă pentru noi. Se ruga toată închisoarea. Pe urmă noi am aflat că, prin morse, cele din celulă au dat de știre: „Rugaţi-vă pentru Oltea, Viorica şi Aspazia, că sunt în primejdie!” Şi toată închisoarea se ruga. Şi pe urmă au aflat povestea, s-a aflat imediat, s-a spus. Miliţienii au spus la ai lor, ale noastre au povestit celor de la drept comun prin morse, care făceau serviciul pentru noi şi ăia au povestit… Toată închisoarea ştia despre ce e vorba şi toată închisoarea se ruga pentru noi.

Cred că asta este cheia miracolului. Şi din partea mea singura contribuţie era un urlet de groază. Atât. Şi, din fericire, îndreptat către Cel care trebuia să mă ajute, într-adevăr. Am zis: „Doamne, nu mă lăsa!” Şi în clipa aceea totul a dispărut în jurul meu: lucarnă, şobolani, cozi, cozile lor care se tot mişcau acolo, paiele mişcătoare, scăra, nimic nu mai era, pereţi, închisoare, nimic nu mai era, nici eu nu mă vedeam pe mine. Eram o vibraţie, o vibraţie puternică, scânteietoare. Ştiam doar atât, că aveam o problemă şi n-o mai am, dar nu ştiam ce-i cu mine, cine sunt, cum mă cheamă, în ce perioadă sunt. Nimic din toate astea! Eram o vibraţie, o scânteiere, dar atât de puternică încât îmi dădea o stare de fericire nespusă! Toate bucuriile erau atunci în sufletul meu. Dar nu propriu-zis bucurie; era o fericire, totuşi, înspăimântătoare. Era atât de puternică, încât îmi dădeam seama că, dacă sunt mult în sentimentul ăsta, mă fac scrum, mă ard, mă fac cenușă. Vibram atât de puternic, trăirea era atât de intensă încât simţeam, pur şi simplu, că mă mistuie. Şi, în acelaşi timp, eram bucuroasă, eram fericită, nu ştiu cum să vă spun, e o stare de har. Pe urmă mi-am explicat, e o stare ca atunci când tu iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că acel cineva te iubeşte şi el pe tine la fel de tare. Şi atunci ai o stare, aşa, de împlinire, de bucurie imensă. Aşa eram un mare sentiment, o iubire.

Şi am rămas în situaţia aceasta. Către seară a venit Erzsi. Rugăciunile celorlalte lucrau în continuare. A venit Erzsi şi a spus: „Subdirectorul, i s-a făcut milă de tine şi s-a liniştit pentru că a anunţat la Securitate cazul, Securitatea a spus că depăşeşte competenţa lor şi anunţă Bucureştiul” – deci direct Centrala – „şi până atunci tu ai să stai la izolator, adică staţi toate. De la Bucureşti au spus că foarte bine au făcut că v-au izolat pe toate trei şi să vă ţină izolate pe toate trei, în cea mai strictă izolare, să nu puteţi comunica nicicum şi că va veni un procuror”. Direct un procuror, deci eram puşi direct pe proces, nu mai treceam prin anchete, prin chestii… Procurorul hotăra care era soarta noastră.

Ei, eu, atunci, m-am liniştit, mi-am spus: ,,Bine am făcut c-am făcut pe proasta şi că n-am spus”. Şi de ce? Pentru că în intervalul ăsta de timp mi-a venit povestea. Oltea mi-a spus cum a aranjat toate lucrurile şi ce trebuie să spunem. Surorile Samueli, care erau două evreice, şi care nici într-un caz nu puteau să fie bănuite că, conlucrează cu legionarele, nu? Și care, spre onoarea, spre cinstea lor, au acceptat să ne facă acest serviciu. Erau două secretare de ambasadă aceste evreice. Una era de la Ambasada Americană şi una de la Ambasada Britanică. Şi ori de câte ori cădea cineva în legătură cu aceste ambasade erau chemate ele la anchetă, că ele, fiind secretarele, aveau cheia întregii ambasade. Şi totdeauna erau chemate la plus de anchetă, aşa că, chestiunea era plauzibilă. Şi chiar fuseseră, deci, chemate la o anchetă şi acolo au aflat că una din camaradele noastre care se eliberase a născut o fetiţă. Camarada aceasta era foarte bună prietenă cu Oltea şi cu Viorica; toate trei făceau un trio foarte plăcut,  în închisoare, de fete foarte plăcute şi foarte legate între ele. Viorica se elibera în foarte scurt timp. Nu s-a eliberat, că i-au dat şi ei ani în plus, dar noi ştiam că se eliberează. Deci Oltea s-a gândit să facă această rochiţă din materiale pe care noi le mai aveam păstrate încă de pe vremea când noi lucram la atelier, am mai şutit noi nişte aţă, nişte pânză, aşa, pentru lucruşoare, ca să ni le facem cadouri între noi de zilele noastre şi din astea am încropit o rochiţă pe care s-o ducem pentru fetiţa lui Nicola, s-o ducă Viorica când se va elibera. Deci Viorica trebuia s-o scoată afară pentru Nicola, care avea o fetiţă. Şi în felul acesta era povestea. Şi noi am spus: „Foarte bine! Într-adevăr, povestea e plauzibilă. Aveam cuvântul nostru împotriva Orlandei” Şi asta a dat, întâmplător, peste rochiţă la noi, la percheziţie, ne-a confiscat-o  Urlătoarea si a dus-o, cu povestea ei, la subdirector.

Deci era cuvântul nostru împotriva cuvântului ei. Ea nu avea nicio probă ca să spună cum s-au întâmplat lucrurile între noi, că Oltea a fost precaută şi i-a dat rochiţa în afară de uşă, deci nu în prezenţa noastră. Ele două, Urlătoarea şi cu Oltea au fost prezente la actul de predare a rochiţei, ca să zicem aşa. Deci Orlanda n-avea cum sa probeze, dar noi aveam cum să probăm: cu surorile Samueli, care puteau fi chemate din altă parte a închisorii – ele au fost înştiinţate prin morse. De-aia a durat aşa mult: până Oltea mi-a spus care-i povestea, până când s-au făcut toate negocierile, toate legăturile prin morse, tot, aşa, până au găsit cine să-mi transmită mie, până când au aflat că eu sunt la izolatorul 3, deasupra izolatorului 3 era Lena Constante, o comunistă care mi-a transmis mesajul lui Oltea, deci încă o dovadă în plus că ea nu putea să facă parte din complot. Şi Lena mi-a transmis foarte greu lucrul ăsta, că-mi spunea: „Răspunde” şi eu spuneam „Nu pot, că sunt în cătuşe” şi ea nu înţelegea, nu şi-a dat seama că „catuse” înseamnă „cătuşe”, că în morse diacriticele lipsesc şi asta este greutatea de a înţelege, totuşi, textul. Uneori înțelegeai un alt cuvânt în locul celui adevărat. Dar noi eram experte de acum în morse, nici nu trebuia să spui cuvântul întreg, la jumătate deja băteai ,,înţeles”. Eram obişnuite, era felul nostru de a comunica. Şi până la urmă a înţeles, eu i-am spus: „Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte” şi băteam foarte greu, că băteam cu călcâiul, nu puteam cu mâinile, eram în cătuşe, şi mai făceam şi câte o mişcare şi mai ziceam şi câte un „au!”, că intrau cătuşele în carne, era o poveste întreagă. În sfârșit, ea a înţeles din „Vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte” al meu să spună ea şi eu acum am zis ,,Acuma cum să-i bat lui Viorica?” Viorica era cu o celulă peste mine, deci între ea şi mine era doar un izolator liber, ea era în izolatorul 1, eu eram în izolatorul 3. Şi Viorica îmi bate ea de acolo: „Nu-mi bate, că am auzit! E atât de tare că am înţeles tot, nu mai bate”. Viorica şi-a dat seama că „catuse” înseamnă „cătuşe” şi l-a văzut pe Hitler prin vizetă şi și-a dat seama că Hitler mi-a pus cătuşele cum ştia el.

– Va urma –

(foaienationala.ro)

The URI to TrackBack this entry is: https://ortodoxiacaleaceadreapta.wordpress.com/2013/09/29/minunea-partea-a-11-a/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: