Minunea (partea a zecea)

petrescu otel aspazia cu hristos in celula 7632 169x300 Minunea (partea a zecea)Şi episodul care e acolo pe copertă, cu şobolanii şi cu lumina? Că am citit partea aceea din Strigat-am către Tine, Doamne şi nu am înţeles exact ce a fost. Adică, într-un fel, parcă am înţeles, dar n-am înţeles…

 

Să stiți, acolo, într-adevăr, se vede cât de mare este puterea lui Dumnezeu şi ca să ajungem la El este foarte greu, în acelaşi timp și foarte uşor. Ce s-a întâmplat? Pe mine m-au pus în cătuşe şi m-au aruncat în pivniţa aia cu şobolani, presupunând că eu când îmi voi da seama că sunt înconjurată de şobolani, voi bate în uşă cu disperare şi voi cere să fiu adusă la anchetă şi voi recunoaşte tot ceea ce spun ei sau adevărul, că era şi o chestie de adevăr acolo. A trebuit ca noi să facem o chestie care este foarte ciudată din punct de vedere creştin, noi a trebuit să salvăm un suflet printr-o minciună. Printr-o minciună! A trebuit să fim tari într-o minciună. Şi am zis: oare asta este o cale dumnezeiască? Tatăl minciunii este diavolul, nu? Şi faptul că noi am avut câştig de cauză ne-a arătat că, în situaţia aia, într-adevăr, sufletul unui om era atât de scump încât trebuia să fie salvat pe o cale nu tocmai ortodoxă. Şi anume ce era? Nu ştiu dacă vă aduceţi aminte din carte. S-a lucrat, eram o celulă numai de şase persoane, toate eram vârfuri, deci nu eram informatoare, eu eram sigură că nu era nicio informatoare printre noi, deci viaţa în celulă la noi era sigură. Pentru că, să ştiţi că puterea mare a comuniştilor, prin care ei au condus ţara şi au călcat-o în picioare şi şi-au bătut joc de ea, a fost instituţia asta a informatorilor pe care au înfiinţat-o. Prin informatori, ei au avut posibilitatea să cunoască toate mişcările şi să paralizeze orice început de protest, nu un protest organizat. Şi rezistenţa din munţi tot prin informatori a căzut, prin trădările succesive care au avut loc. Au câştigat pe unul din grupul respectiv și grupul respectiv a fost pierdut.

Deci noi eram sigure. Şi atunci ne-am gândit să lucrăm pentru una din miliţience, care ne-a impresionat prin următorul fapt: ea era foarte vigilentă, cum spuneau ei, şi ne pedepsea pentru orice încălcare de regulament, dar nu sărea niciodată calul. Ai încălcat regulamentul, te-a pedepsit. Dar nu punea de la sine! Ai făcut cutare, îţi iei plata. Şi nu ţinea cont că ne-a pedepsit, aşa, ei i se părea că ceea ce face este foarte drept. Şi că noi n-avem de ce să ne supărăm că ea ne pedepseşte, pentru că ea este dreaptă, ea îşi face serviciul, îşi face datoria. Şi ne povestea despre fetiţa ei. Avea o fetiţă, se numea Antonia, avea şi un nume foarte frumos, şi zâmbea întotdeauna, zâmbea aşa frumos când vorbea despre copilul ei. Şi numai pentru zâmbetul ei, noi ne-am hotărât să îi facem o rochiţă de botez Antoniei. Aveam printre noi o fată foarte talentată, în genul ăsta, cum aţi văzut Christ lucrat. Şi ea a lucrat o rochiţă cu Albă-ca-Zăpada. În faţă, la rochiţă, în mărime mai mare era Albă-ca-Zăpada, în tehnica asta, pictură cu acul, şi de jur-împrejur cei şapte pitici, cu toate uneltele ocupaţiilor. Ăla cu munca era cu roaba, ăla cu muzica era cu fluierul şi aşa mai departe, fiecare era cu ocupaţia lui. Şi în rest erau motive, mici motive florale, naţionale… Rochiţa era o poveste întreagă şi era o minune, era nemaipomenit de frumoasă. Şi ea zilnic, adică nu zilnic, când venea schimbul ei, din trei în trei zile, venea şi se informa la ce stadiu este rochiţa. Vă puteţi imagina, ca să lucrezi cu puncte aşa de mici într-un regim în care trebuia să te păzeşti de toate celelalte, unde trebuia să treci prin toate chestiunile astea, prin percheziţii, dar percheziţii până la piele, era o chestiune nemaipomenită la care ne angajasem noi. Dar reuşisem să aducem rochiţa aproape de sfârşit. Nu ştiu din ce cauză ea şi-a luat concediu exact când trebuia noi să-i predăm, mai erau două zile de lucru la ea şi să-i predăm rochiţa şi ea n-a mai intrat în închisoare.

Şi atunci a rugat pe majoră – ele erau sergente, miliţiencele, şi aveau una mai mare peste ei, care era majoră, era plutonier major – aveau o majoră pe care o respectam foarte mult, era unguroaică, dar era o persoană foarte de caracter. Aspră, severă și aia, nu te jucai cu ea, nu puteai, într-adevăr, cu un ochi de vultur, cu ea nu prea îţi permiteai să calci regulamentul. A rugat-o pe aia. Şi aia i-a spus: „Uite ce e, tu nu eşti teafără la minte, tu nu-ţi dai seama în ce te bagi. Te bagă ăştia la favorizarea infractorului, astea sunt legionare, toate… Tu ştii ce înseamnă chestia asta? Închisoarea te mănâncă!” Zice: „Eu ţin la slujba mea şi ţin şi la corectitudinea mea de funcţionar şi nu-ţi fac acest serviciu. Şi te sfătuiesc să te linişteşti şi să aştepţi până te reîntorci …” Cred că era concediu, zile de concediu, pe care ea trebuia să le facă, și la militari erau programate, nu-şi alegeau ei, şi i-a venit programarea exact când ei nu i-a convenit. Ea n-a ascultat şi a rugat-o pe cea mai abjectă dintre ele. Aia ce-a făcut? A venit, a ridicat rochiţa de la noi şi a spus că noi am pârât-o pe ea, am predat rochiţa la una din percheziţii – deci ne-a pus și pe noi rău cu toată lumea, ca pârâcioase. Ce abjecte apăream noi! Deci am momit-o întâi, ca să ne aducă materiale ca să-i facem o rochiţă, şi am dat-o în gât, ştii?

Şi au pus totul în sarcina mea, că eu făcusem trei izolatoare datorită ei. Și un izolator era o chestie foarte grea, nu mai intru acum în amănunte, că lungesc prea mult povestea. Şi atunci toată închisoarea s-a pornit pe noi: şi deţinute şi paza, mai ales paza. Au spus: „Ia uite ce infecte, vârfurile legionare de la 6, auzi! Ele, care se pretindeau caractere formate de acuma…” şi nu-ştiu-ce şi nu-ştiu-cum.

Şi ne-am pomenit, în ziua aceea, când ea a ridicat rochiţa şi a predat-o la direcţiune, ne-am pomenit cu o percheziţie care a fost atât de amănunţită încât ne-au desfăcut şi duşumelele. Saltelele, le-au golit, tot, tot, ca să găsească uneltele şi materialele din care am lucrat. Dovada care trebuia, care, într-adevăr, confirma că noi am lucrat clandestin acea rochie era acul. Ei căutau acul. Or, să cauţi un ac e chiar să cauţi un ac în carul cu fan. Acul era la mine, ca şefă de cameră. Eu îl administram. Era lucrul cel mai valoros la noi, un ac. Şi îl aveam în zeghe, în reverul de la zeghe, pus aşa, în vârful zeghei. Nimănui nu-i venea să caute revere, că, de obicei, erau pipăite tivurile, cusăturile… Acul ăla a trecut în zeghe prin multe percheziţii, dar acum era o percheziţie specială, şi mă gândeam: dacă pune mâna pe rever, se înţeapă cu acul, îl descoperă. Şi în timp ce stăteam pe sală, cu mâinile pe cap, cu faţa la perete, aşa stăteai, cu mâinile pe cap, şi aşteptam să vie să ne percheziţioneze pe fiecare, corporal, am strecurat  uşor mâna pe lângă corp. Eram în front, eram prima din front, deci aveam numai o latură cu miliţience, celelalte erau înşirate de la mine înainte, celelalte cinci. Deci eu aveam partea asta, nu era observată de nimeni, și am zis: dacă ţin aşa, n-o să se observe. Am coborât mâna, am scos, din fericire era pe reverul din stânga, am scos acul şi l-am băgat în gură, între dinţi şi buză. L-am pus culcat aşa şi am stat liniştită. Dar am băgat de seamă că una dintre miliţience, cea care era lângă mine, s-a uitat aşa lung la mine, m-a observat.

Se numea Stolea, era o piticanie, o stârpitură de femeie rea, rea cât nu se mai poate. Dar avea reacţiile foarte întârziate. Reacţiona foarte târziu. Înregistra lucrurile şi foarte târziu îşi aducea aminte de ele. Şi imediat mi-am dat seama: Stolea a văzut gestul, mai trebuie să treacă timp până când realizează ce putea să însemne gestul ăsta şi mai trece încă o bucată de timp până când hotărăşte ea ce are de făcut. Zic: ,,deci până atunci se termină percheziţia şi poate scap”. Ne-a luat pe trei dintre noi şi pe mine m-a dus în izolatorul 3, erau patru izolatoare, izolatorul cel mai rău era izolatorul 1 care era chiar sub scară, deci aproape n-aveai spaţiu acolo, puteai să stai în picioare numai exact în planul uşii, că restul, tavanul era coborâşul scării. Erai acolo ca într-o cuşcă, într-adevăr. Şi eu, fericită că nu m-a dus la izolatorul 1, izolatorul 3 era o celulă destul de spaţioasă, dar avea în spate o uşă, despre care noi, cât am făcut izolatoare şi am trecut pe acolo, niciuna dintre noi nu ne-am putut da seama ce este dincolo de uşa aia. Nu ştiam ce este. Vedeam că este o uşă. Celelalte aveau numai uşa pe culoar. M-a băgat acolo, nu durează mult și mă ia afară. Era plutoniera de serviciu, plutoniera cea de caracter. Şi spune: „Şefa…” – ea nu-mi spunea pe nume, nu-mi spunea „Oţel”, îmi spunea „şefa”, că eram şefă de cameră –, spune: „Şefa, te duc la anchetă”. Şi, mergând pe drum, ea îmi spune: „Şefa, cum putut face voi asemenea lucru urât? Noi crezut la voi că sunteţi voi adevărate caractere” – era unguroaică – „şi, într-adevăr, voi vă purtaţi aşa cu onoare şi cum aţi putut face voi aşa o mişelie, un lucru aşa urât?” „Dar ce-am făcut, doamna Erzsi? „Păi, aţi predat rochiţa; întâi aţi amăgit-o pe Laszlo să-i faceţi rochiţă la fetiţa ei pentru botez şi pe urmă aţi dat la nenorocita asta şi ea s-a dus cu rochiţa direct la director şi i-a spus că voi aţi făcut toată chestiunea asta ca s-o băgaţi la apă pe Laszlo. Şi noi toţi ne-am pornit aşa cu ură pe voi, cum aţi putut să faceţi din răzbunare pentru că ea ţinut la tine trei dăţi la rând izolator, dar tu n-ai fost cuminte şi ea a trebuit să te pedepsească! Şi camera ta era obraznică şi a trebuit s-o pedepsească!” Şi eu zic: „Doamna Erzsi, n-am făcut noi chestiunea asta!” „Cum nu?!” Şi atunci i-am povestit eu: „Eu vă spun adevărul, dar să ştiţi că dacă veţi face uz de ce vă spun eu în anchetă, eu n-am să recunosc. Dar vă spun fiindcă vă ştiu o femeie dreaptă şi vreau să ştiţi care este adevărul. Ea a venit, ea a luat rochiţa, Laszlo i-a predat toată chestiunea asta, a trimis-o la noi ca să-i dăm rochiţa, noi am crezut că, dacă a trimis-o, are încredere în ea. La început am avut îndoială, că noi ştim cum este femeia asta, din capul locului…” – noi îi spuneam ,,Urlătoarea”, altele îi spuneau ,,Orlanda”, dar toate erau în legătură cu aşa ceva – şi zic: „…dar fiindcă Laszlo a trimis-o, am zis că, mă rog, asta este”. Şi ea a spus: „Ai, ticăloasa! Ştii ce gândit ea, şefa?”, zice, „ea a venit aici disciplinar” – mutată disciplinar, de la drept comun la drept politic, asta era pentru ei o pedeapsă pentru că responsabilitatea era mult mai mare – zice: „şi ea, româncă fiind aici, ungurii n-au primit la ea şi atunci lui Laszlo i s-a făcut milă şi a zis ei, colegă de serviciu, hai s-o primesc la mine în gazdă. Şi ea văzut că la Laszlo e bine…” – ăsta era bine înstărit că era meseriaş şi singura categorie care era puţin mai liberă în creaţiile lor,  pe vremea comuniştilor, au fost meseriaşii, au fost cooperativele meşteşugăreşti; el era lemnar, lucra la mobilă şi câştiga foarte bine

 

Cine?

Soţul lui Laszlo. „Și ea a zis că soţul lui Laszlo câştigă bine, că la ei este bine în casă şi ce s-a gândit: o bag pe Laszlo vreo 3-4 ani la închisoare şi rămân eu în casă.” Și zice, „de-asta a făcut lucrul ăsta, ca Laszlo să facă închisoare”.

Erzsi imediat i-a depistat intenția. Și ea spune: „Lasă că aranjez eu pe ea la ai noştri”. Şi miliţienii şi-au schimbat imediat atitudinea faţă de noi. Au devenit brusc binevoitori, nu mai eram celula cea mai afectată. Deşi trei eram izolate , trei cele mai în vârstă eram izolate în cameră, iar pe trei cele mai tinere care eram pe lângă cea care era incriminată, Oltea cea care a lucrat, cea talentată şi care a lucrat, practic, rochiţa, pe noi ne-a izolat. Pe noi două, cele care eram considerate doar ca ajutoare ale lui Oltea – una se numea Viorica şi alta eram eu – pe Viorica și pe mine ne-a izolat la izolatoare, dar pe Oltea, nu. Pe Oltea a dus-o în fundul cel mai fund al celui mai adânc culoar, în celula cea mai îndepărtată, ca s-o izoleze total de celelalte, în vederea anchetei. Asta şi faci întotdeauna, îi desparţi pe complici ca să nu se sfătuiască cum să dea declaraţiile ca să fie comune. Bun. Erzsi mi-a promis că va aranja ea situaţia noastră socială, morală, ştii, faţă de ceilalţi, şi am intrat la anchetă. Intrând acolo, eu mi-am zis: „Singurul lucru pe care trebuie să-l fac, trebuie să fac pe proasta. Trebuie să mă prezint ca o idioată, pentru că nu pot nici într-un caz să povestesc, să fac eu o poveste ca să scot eu chestiunea din cauză. Puteam să inventez ceva”, zic, „dar ce ştiu eu dacă celelalte două care sunt izolate de mine vor avea aceeaşi fantezie ca şi mine? Trebuie întâi să ne punem de acord. Deci eu nu trebuie să spun nimic, absolut niciun cuvânt, nu fac nicio relatare până când nu mă consult cu celelalte două”.

Şi aşa am făcut: „Şefa, raportează ce s-a întâmplat în cameră”. Rochiţa era pe masă, corpul delict. Zic: „Nu ştiu, n-am văzut…” S-au uitat… Norocul meu a fost că n-a fost directorul, care era un român şi era mai al dracului decât subdirectorul, care era un ungur. Ăla s-a uitat aşa, cumva, cu milă la mine şi mi-a spus: „Şefa, te-ai scrântit de atâţia ani de închisoare câţi ai făcut? Cum, într-o încăpere de un metru pe doi metri, de şase oameni băgaţi unul în sufletul celuilalt și tu n-ai văzut ce s-a întâmplat?! Ce fel de şefă de cameră eşti? Dar tu răspunzi pentru fiecare din ele!” „Eu răspund pentru faptele mele”, zic „şi pentru bunul mers, pentru liniştea din celulă. În celulă a fost linişte, eu n-am de ce să mă plâng”. „Care linişte, cum linişte, când uite ce corp delict am pe masă, uită-te la el bine, uite, îl vezi? Există, este. Cum poţi să îl negi?” „Nu ştiu”, zic „eu de acum înainte nu mai vorbesc nimic, eu doar atâta vă spun că am stat în cameră, dar nu am văzut nimic şi nu ştiu absolut nimic în legătură cu acest corp delict. L-aţi adus dumneavoastră de undeva”. „Obraznico!” A chemat-o pe Erzsi şi i-a spus la ureche ce trebuie să facă. Erzsi s-a uitat cu milă la mine şi, ieşind, Erzsi îmi spune: „Şefa, mi-a dat un ordin urât pentru tine, eu trebuie să execut, îţi dai seama, n-am ce să-ţi fac. Eu dau la tine un sfat. Ştii, mai aproape cămasa ca vestonul. Ai milă de tine, ai făcut atâtia ani, nu te mai expune la alte pedepse foarte grave. Spune ce ai de spus, în definitiv fata aceea, când a lucrat rochiţa a ştiut la ce se expune, nu ai obligat-o tu să facă”. Şi eu zic: ,,Ba bine, am lucrat şi eu la ea”, mă gândeam în sinea mea ,,cum s-o dau în gât când am fost complice toate şase acolo!?!” „Recunoaşte!” Şi eu zic: „Erzsi, dacă eu spun un singur cuvinţel, Laszlo face de la trei ani de închisoare în sus, ştii lucrul ăsta, pentru favorizarea infractorului”. Şi ea a spus: „Care favorizare? Că voi aţi favorizat pe ea că i-aţi făcut rochiţa!” Zic: „Da, dar ea ne-a dat materialele, ne-a ajutat ca să facem această încălcare gravă de regulament, deci ea face închisoare. Cum putem noi, care facem deja închisoare….? Şi facem închisoare politică, pentru că noi suntem politice și ştii foarte bine că e categoria cea mai gravă, fără asistență medicală, fără legătură cu familia, fără.., fără.., fără.., fără…” – că n-avem niciun drept, nici măcar acel de a exista, fiindcă mâncarea era calculată la ultimele calorii care permiteau unui om să trăiască, în condiţii normale, d-apăi în condiţiile alea de frig, de teroare, de murdărie, de…, ce să le mai înşir pe toate – „deci noi nu putem osândi un om, facem tot ce putem ca s-o scăpăm”, zic. „Şi ca s-o scăpăm, primul lucru pe care trebuie să-l fac eu acum e s-o fac pe idioata. Deci ai în faţa ta o şefă idioată care n-a văzut, nu ştie, nu pricepe nimic din toate chestiile astea”.

Şi, atunci, ea l-a chemat pe Hitler. Hitler era un miliţian, o stârpitură de om, care nu că era chiar atât de rău – era şi foarte rău, era şi foarte crud. Semăna foarte bine cu Hitler.

Era mic, stârpitură, ca şi ăla, şi avea mustăcioara aia foarte caracteristică. Şi noi, neştiind cum îl cheamă, i-am zis Hitler. Toţi erau porecliţi. Unul, care, tot aşa, n-am ştiut cum îl cheamă, i-am zis Figyelem Figyelem, pentru că aşa ne anunţa deşteptarea în fiecare dimineaţă: Atenţie! Atenţie!. Şi ştiam cuvântul ăsta de la bombardamente, că în Cluj îi anunţau şi pe unguri: „Figyelem! Figyelem!”. Deci toţi aveau câte o poreclă.

Şi a venit Hitler şi mi-a pus cătuşele americane, despre care cred că aţi mai auzit, sunt nişte brăţări nichelate, foarte frumoase, care se aranjează pe mână, au un sistem, dublu, cumva circular, care se aranjează exact pe încheietura mâinii. Şi, odată fixat pe încheietura mâinii, este o piedică cu care se încheie şi cătuşa rămâne fix acolo şi nu poţi să scoţi mâinile, nu poţi să faci nicio manevră. Şi îmi pune mâinile la spate, ceea ce era foarte greu de suportat, foarte greu să stai așa ore nesfârşite. De obicei, ţi le puneau cu mâinile în faţă şi atunci era oricum mai relaxant. Dar cu mâinile la spate era foarte greu. Şi Hitler de aia era considerat un om foarte rău, nu punea niciodată piedica. Fixa brăţara pe încheietură și pe urmă se uita la tine şi vedea cum începi să te strâmbi de durere. Pentru că, la fiecare mişcare, brăţările se strângeau, dacă nu erau fixate. Se strângeau până când ajungeau în os. La os se opreau pentru că osul e puternic, dar, cu timpul, perforau osul dacă orele erau nesfârşite.

– Va urma –

(foaienationala.ro)

The URI to TrackBack this entry is: https://ortodoxiacaleaceadreapta.wordpress.com/2013/09/25/minunea-partea-a-zecea/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: