Interviu cu Aspazia Oțel Petrescu (Partea a treia – Arestarea)

IMG_1595Părintele Arsenie Boca mi-a zis: „Tu ai intuit bine când ai spus că venirea ta pe lume este o chemare lină a lui Dumnezeu şi că tu trebuie să cazi pe ea – atunci vei fi într-adevăr împlinită – când vei cădea exact pe voia lui Dumnezeu. Pentru asta trebuie să te supui voii Lui. Dar în cazul tău, uite ce vom face. Tu mi-ai spus că în diferitele împrejurări ale vieţii tale, Maica Domnului a fost marele tău arbitru. Păi hai s-o rugăm pe Maica Domnului să ne lămurească ce ai de făcut: intri sau nu intri în mănăstire. Ai să te rogi tu, am să mă rog şi eu, ai să vii de ziua Adormirii Maicii Domnului să iei răspunsul şi te asigur eu că va fi atât de limpede și de clar încât nu vei avea nicio îndoială. Dar vei face ceea ce va spune Maica Domnului, indiferent dacă ţie îţi place sau nu”. Şi eu am spus: „Da, părinte, aşa voi face”.

Şi aşa a fost! Deci eu trebuia să vin pe 15 august să iau răspunsul, pe 9 iulie am fost deja arestată. Deci Maica Domnului a spus clar: „Nu!” Nu călugăriei, ci închisoare. Şi exact cum a spus părintele, a fost atât de clar că nici n-aş fi avut ce să fac altceva, nu puteam să mă eschivez de la închisoare.

 

Dar după ce aţi ieşit din închisoare nu puteaţi să faceti asta? V-aţi mai întâlnit cu el după aceea?

Nu, nu l-am mai întâlnit. L-am văzut o singură dată în vis, când tot aşa, trebuia să-mi dea un răspuns la o îndoială, tot în legătură cu tata. Eram de acum în închisoare, eu n-am mai apucat să-i spun tatei să meargă la părintele si nici nu i-aş fi spus. Nu i-aş fi spus pentru că tata era liber-cugetător; el era creştin, el mergea cu noi de mânuţă la biserică de fiecare dată pentru că ştia că este dom’ director şi trebuie să dea exemplu satului întreg. Şi mergea acolo, stătea cu lumânarea, stătea cuminte, avea o voce de bas foarte frumoasă, se amesteca în răspunsurile bisericeşti, dar credinţa lui lăsa, aşa, mult de dorit. Şi spunea despre părintele că prea şi-a făcut cultul personalităţii, ca şi cum părintele şi l-ar fi făcut. I l-au făcut oamenii! Oamenii îl divinizau. De pildă, experienţa pe care am avut-o eu cu sfinţia lui, mie acum să-mi spună oricine nu-ştiu-ce despre părintele, eu le tai scurt. Au venit şi la mine cu nişte întrebări, să mă ispitească, să-mi arate că totuşi părintele a avut nişte nu-ştiu-ce devieri şi le-am spus: „Nu-mi spuneţi mie poveşti din astea! Eu am avut o relaţie directă cu acest om, atât de clară şi atât de directă, încât orice mi-aţi spune voi pe mine nu mă debusolează, nu mă scoate din ceea ce cred. A fost un om sfânt cu chemare de la Dumnezeu ca să salveze cât va putea de mult din oamenii acestui neam. Şi a făcut-o! A făcut-o din toate puterile”.

Eu am zis: „Cum să-l trimit eu pe tata la părintele, pe un om care-l consideră un cult al personalităţii şi nu o personalitate?” Măcar o personalitate! Că era mult mai mult decât atât, era trimisul lui Dumnezeu pentru neamul românesc. Terminasem deja ancheta, trecuse chiar destul de mult timp de când eram arestată, nu-mi aduc acum aminte cât timp a trecut, în orice caz a trecut mult timp, pentru că mi se vindecaseră tălpile picioarelor (că am fost bătută la tălpi)… Şi vă spun eu că este bătaia cea mai cumplită pentru că… doare mai mult! Nu pentru că e din altă carne făcută talpa, ci pentru că – pe urmă am aflat, după ce am ieşit afară – în tălpi sunt terminaţiile nervoase de la toate organele şi în momentul când te plesnea peste tălpi simţeai durerea în toate părţile trupului tău: o simţeai în cap, o simţeai în ficat, o simţeai în plex, o simţeai peste tot. Până şi în vârful degetelor simţeai durerea, lovitura. Durerea, deci, era intensificată la toată mulţimea organelor pe care o avem noi, la toate terminaţiile nervoase pe care le avem noi în talpa piciorului. De-aia bătaia la tălpi este folosită în anchetă, fiindcă este cea mai greu de suportat.

Şi-mi dăduseră ca celulă o celulă personală (de o singură persoană) asta era cam un metru pe doi metri; era ca un mormânt, mai vast puţin, în care erau doar două capre – cred că ştiţi cum arată, sunt doi suporţi pe care pui o scândură şi se formează o bancă, un pat – atât era tot. Şi sus de tot avea un gemuleţ mic, pătrat, cu două zăbrele în formă de cruce. Şi pe toată latura asta a securităţii erau doar patru celule si toate patru erau sub camera de tortură. Noi eram la subsol şi la parter, iar sus erau camerele de anchetă. Şi camera în care se bătea era chiar deasupra noastră şi noi auzeam toate vaietele, toate loviturile, bufniturile, deşi se puneau aparate de radio să urle cât le ţinea gura, tot se auzeau vaietele oamenilor. Nu vă puteţi da seama ce înseamnă o bătaie din aia. Şi într-o seară am auzit eu: „Vai, dar nu mai daţi, nu mai bateţi, că n-am făcut nimic din toate chestiile astea. Cum să mărturisesc dacă eu n-am făcut, eu nu ştiu, eu n-am nicio tangenţă cu toate problemele astea?” Şi lucrul era foarte plauzibil, pentru că pe comunişti nu i-a interesat, în procesele noastre, cel puţin – vorbesc despre ce cunosc eu – nu i-a interesat adevărul. Nu i-a interesat adevărul! Ei ştiau că eşti duşmanul poporului cu activitate mai intensă sau mai puţin intensă şi în funcţie de această activitate trebuia să fii pedepsit. Trebuia să fii pedepsit, chiar dacă erai nevinovat din punct de vedere legal, ca lacrima. Tu erai duşmanul poporului şi trebuia să fii pedepsit. Şi atunci ei făceau scenarii, făceau scenarii pe grupuri de oameni. A fost, de pildă, am cunoscut  persoane din aceasta mise en scene. Au fost instrumentate crime întregi care n-au existat! Erau inventate de la început până la sfârşit, cu eroii ei, fiecare cu rolul lui, totul era fictiv! Totul era inventat. Şi erai snopit până ce intrai în cămaşa a ceea ce ei îţi cereau să recunoşti. Adică ei făceau un scenariu şi tu trebuia să recunoşti ca adevărat scenariul pe care ei îl făceau. Câteodată se nimerea să fie foarte aproape de adevăr, dar de cele mai multe ori era fantezie, iar uneori era pură fantezie!

Şi pe dumneavoastră de ce v-au acuzat?

Pe noi ne-au acuzat cumva pe nedrept că eram organizaţi dușmănos în Centrul Studenţesc Legionar Cluj. Deci ne-a acuzat de o revoltă împotriva ordinii sociale. Ne-a încadrat în cod penal şi articolul de cod penal era aşa: crimă de uneltire împotriva ordinii sociale. Adică tot codul se numea „uneltire împotriva ordinii sociale” şi avea toate nuanţele: crimă, delict şi complicitate. Eu am fost încadrată la crimă, direct, la crimă şi la vârfuri. Aşa că am avut parte de tratament special. Şi, cum spuneam, mie mi s-a părut că acesta care se vaită este tatăl meu. Şi eu ştiam că tata, fiind refugiat, nu s-a amestecat în rezistenţa din munţi, deși el avea şcoala lui, la munte, era director la 1400m altitudine, deci unde hălăduia rezistenţa în plină floare. Avea, într-adevăr, cum să fie implicat dacă voia să se implice, dar el anume nu s-a implicat, pentru că avea deja o „tinichea”. Pentru că bolşevicii, pe toţi basarabenii si pe toţi bucovinenii din nord i-au considerat transfugi, trădători, că au fugit de Uniunea Sovietică. Ceea ce, la urma urmei, nici nu era o minciună, noi de ei am fugit, nu?  Nu că ne-a venit nouă aşa, dintr-o dată, să ne pornim în bejenie. Am fugit cât am văzut cu ochii, dar degeaba, că au venit după noi. Ei, dar asta-i altă poveste.

Ei şi atunci eu m-am aşezat brusc în genunchi, aşa mi-a venit impulsul şi am spus: „Doamne, dacă tatăl meu trebuie să facă închisoare, dacă în chemarea pe care ai avut-o pentru el există şi aşa ceva, dă-mi mie anii ăia de închisoare, că eu oricum am de făcut ani mulţi şi grei. El e bătrân de acum..” Tata era  veteran de război, fusese rănit în Primul Război Mondial, de-aia el pe al Doilea Război Mondial nici nu l-a mai făcut, deşi era în putere încă, putea să fie luat sub arme. El a fost cu regimentul de voluntari din Basarabia, în mare parte elevi voluntari, în special din Soroca şi Orhei, cele două judeţe foarte naţionaliste ale Basarabiei. Au luptat la Mărăşeşti în Primul Război Mondial și tata, chiar la Mărăşeşti a fost rănit. Deci el era cu atât mai mult considerat duşman al poporului : fugise în Romania şi, deși era născut în Basarabia, a refuzat repatrierea. Noi am avut noroc de articolul 5 din armistiţiu – nu ştiu care ţară a impus acest articol 5 din ţările beligerante, cred că Franţa; da, cinste lor – că spunea că cei care în ’40 au fost, s-au refugiat şi atunci din calea bolşevicilor, nu intră în prevederile repatrierii. Deci noi dacă am dovedit că în ’40 am fost aici, nu ne-au mai silit să mergem în Siberia, nu ne-au oferit această fericire. Am rămas în nefericirea din ţară, spre fericirea noastră.

Deci tata avea toate problemele astea şi stiam precis că n-a făcut parte din rezistenţă. De-aia ştiam că îl bat pe degeaba. Dar ştiam că-l vor bate până când va recunoaşte, că acesta era scenariul în care fusese băgat. Şi tata a fost scos de sub urmărire în momentul în care într-adevăr rezistenţa din munţii Sebeșului a căzut. A căzut rezistenţa şi atunci au văzut că, într-adevăr, tata n-a avut nicio tangenţă cu ei şi l-au scos de sub urmărire. Dar până atunci tot timpul a fost urmărit. Era profesoraş de rusă, pentru că, spre fericirea lui, cunoştea foarte bine rusă, şi cum pe atunci era foarte mare criză de profesori de limba rusă, pe toţi învăţătorii care ştiau cât de cât limba rusă – i-au utilizat, le-au făcut o şcoală superficială de limba rusă de şase luni – şi pe toţi i-au numit profesori de limbă rusă. Vă puteţi imagina cum preda mama limba rusă când fiică-sa stătea în închisoare. Vai de inima ei!

Dar chiar îl anchetaseră atunci?

Nu, a fost o parere înșelatoare. Eu așa am crezut.

Eu m-am rugat şi am spus: „Dacă e să facă închisoare, dă-mi mie anii ăia, că eu oricum am mult de făcut”. Şi, coincidenţă sau nu, după rugăciunea mea, bătaia a încetat. Sau a leşinat omul care era bătut şi nu mai avea cine să ţipe… În orice caz, eu m-am liniştit. Dar după aia au început îndoielile, că subsemnata ca persoană cerebrală, trebuia să judec toate lucrurile, mai ales pe cele care le făceam din impuls. Am început să spun: dar dacă mi-am cerut osândă? Iarăsi m-am obrăznicit: cum vin eu să-I propun Bunului Dumnezeu ce să facă cu tata? Dacă are de plătit, să plătească, treaba lui, e spre binele lui să plătească, de ce mă amestec eu şi mă ofer, aşa, să mă aflu în treabă. Nu cumva am greşit, nu cumva am cerut osândă? Au început îndoielile. Şi atunci, într-un târziu, obosită, ca n-ajungeam, bineînţeles, cu mintea la niciun rezultat, am moţăit. Şi moţăind aşa, mi-a apărut părintele. Eram într-o biserică superbă, o biserică ortodoxă, avea tot ce-i trebuie, era foarte frumos pictată şi era luminată, din altar venea o lumină frumoasă. Eu am intrat în biserică, am trecut de pronaos, am intrat în naos, dar în naos m-am oprit, n-am mers mai departe. Biserica era deschisă, dar nu era nimeni în ea. Şi la un moment dat uşile altarului s-au deschis şi în altar a apărut părintele Arsenie îmbrăcat în odăjdii de oficiere a serviciului divin şi mi-a zis: „De ce te îndoieşti? Bine ai făcut? Stai liniştită! Asta mai trebuia să faci”.

Deci faptul că mă spovedisem nu era destul. Mai trebuia să arăt Bunului Dumnezeu că eu, într-adevăr, l-am iertat pe tata. Şi a spus părintele Arsenie: „N-ai idee cât de mult contează în faţa Bunului Dumnezeu jertfa pe care şi-o ia copilul pentru părintele lui. Deci stai liniştită, ai făcut bine, asta mai trebuia să faci”. Şi m-am liniştit, într-adevăr. Şi am aflat că nu era tata, n-am avut certitudinea decât foarte târziu, eram deja condamnată, făcusem deja câtiva ani de închisoare când au venit persoane care făcuseră parte din rezistenţa din munţii unde tatăl meu fusese director. Şi care mi-au spus: „Domnişoara Pazi” – că aşa îmi spunea toată lumea atunci, pe numele mic – „stai liniștită că domnul director a fost scos din urmărire, s-au convins că n-a avut nicio legătură cu noi şi că nu s-a amestecat în problema rezistenţei”.

Dar eu pe tata nu l-am mai găsit, tata a murit între timp. A murit exact în anul în care eu ar fi trebuit să mă eliberez. Că mie mi-au dat zece ani pentru crimă de uneltire şi, după aia, în loc de eliberare, mi-au mai dat patru ani. Pentru acelaşi delict, numai în jurisprudenţa bolşevică se putea întâmpla aşa ceva, un om să fie condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă. Şi de „n” ori, că puteau să nu-mi mai dea drumul. Eu m-am rugat foarte mult să mă lase să ies. Am zis: „Doamne, nu…” Că ei îţi dădeau doi ani sau îţi dădeau patru ani şi îţi mai dădeau doi, îţi mai dădeau patru, îţi mai dădeau șase, cât le toca lor prin minte. Ce-i toca prin minte unui inspector din ăsta de cadre, unui ofiţer de securitate care secunda conducerea închisorilor (era  întotdeauna un politruc, ofiţerul politic, aşa i se spunea ). Ofiţerul politic, dacă i-ai răspuns obraznic, de pildă, te-a încondeiat la centru şi de la centru ţi-a venit condamnarea. Nu trebuia să faci mare lucru. La mine problema era că apostila care mi s-a pus spunea ca „a dat multiple dovezi că este ne-reeducabilă”. Aşa scria în dosarul meu. Deci eu puteam să am de nu-ştiu-câte ori câte patru ani. Că eram ne-reeducabilă, într-adevăr. Nu puteam să concep lucrul acesta. Nu puteam! Nu că eram eu teribilă şi bătăioasă şi grozavă şi bărbătoasă, cum m-au caracterizat. Nu! Nu puteam. Într-adevăr, orice ar fi putut să facă diavolul din mine, dar adepta bolşevismului, nu. N-am văzut gândire mai strâmbă, mai întortocheată ca a acestor ofiteri politici. Vorba părintelui Arsenie: „În mintea strâmbă şi adevărul se strâmbă”.

(foaienationala.ro)

– Va urma –

The URI to TrackBack this entry is: https://ortodoxiacaleaceadreapta.wordpress.com/2013/07/31/interviu-cu-aspazia-otel-petrescu-partea-a-treia-arestarea/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: