Aspazia Oțel Petrescu despre întâlnirea cu Părintele Arsenie Boca (prima parte)

IMG_1591Făceam parte dintr-un centru studenţesc legionar, multi dintre noi erau arestati, dar nu credeam nici noi, fetele, şi nici băieţii nu credeau că vor ajunge şi la noi, să ne închidă şi pe noi. Dar probabil că Bunul Dumnezeu ştia ce ne pregăteşte şi, cel puţin eu aşa am interpretat asta după aceea, după ce m-am lămurit, că atunci nu eram dezmeticită de ce se întâmplă lucrurile aşa cum se întâmplă – Dumnezeu m-a pregătit pentru închisoare. Pentru că dacă nu eram împăcată cu Dumnezeu şi nu eram în regulă în relaţia cu Dumnezeu, nu eram întreagă; Dar aşa am ieşit teafără, mulţumesc lui Dumnezeu, mă pot mişca încă singură, în curând împlinesc 90 de ani şi „dovlecelul” încă merge… Toate datorită binecuvântării părintelui Arsenie, la care am fost trimisă, pur şi simplu!

Cum s-a întâmplat? Eu am avut un conflict cu tatăl meu; tatăl meu i-a făcut mamei o măgărie, pentru care mama l-a iertat. Eu nu l-am iertat, nu l-am putut ierta. N-am putut să-l înţeleg, n-am putut să înţeleg de ce să sufere atât o fiinţă aproape perfectă cum era mama mea, nu pentru că era mama mea, ci pentru că aşa era, spun cu luciditate lucrul acesta, nu ca să-i fac ei un elogiu, un foarte bun pedagog şi o nemaipomenită mamă, soţie şi o dăscăliţă. Şi din cauza asta eu nu m-am spovedit şi nu m-am împărtășit pentru că, sigur, nici un preot nu mi-ar fi dat împărtăşirea, nu poţi să te împărtăşeşti când eşti certat cu cineva. Te duci la împărtăşanie după ce ai iertat pe absolut toţi cei care ţi-au greşit! Şi cu atât mai mult pe cel care ţi-a dat viaţă, nu? Tatăl, pe care legea din Decalog te obligă, nu? ,,Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ” (Porunca a V-a). Deci viaţa pe pământ şi viaţa bună pe pământ, este condiţionată de cinstirea părinţilor. Nu-i cinsteşti, n-ai să fii cinstit la rândul tău, n-o să-ţi meargă bine.

Şi eram destul de agitată pe chestiunea aceasta pentru că, totuşi, acasă am avut o educaţie creştină. Şi, mulţumesc lui Dumnezeu, niciodată ateismul nu mi-a dat târcoale. Şi mi-a dat bucuria asta de a vedea întotdeauna că ultima ecuaţie şi ultimul răspuns şi ultimul suspin şi tot ce vrei să spui, ultima speranţă este Dumnezeu. Am auzit sintagma chiar la televizor mai zilele trecute şi m-a bucurat nespus! Un profesor de fizică de la noi vorbea despre fizicianul care a primit premiul Nobel pentru fizică anul acesta şi care a spus: ,,cât timp cercetezi, îţi poţi permite luxul să fii ateu, dar când ajungi la ultima ecuaţie, nu mai poţi. Nu mai poţi! N-ai alt răspuns decât creaţia şi Creatorul”. Şi, cum să spun, n-aveam îndoieli, dar nu puteam să-l iert pe tata. Nu puteam, nu că n-aş fi vrut! Nu puteam, nu înţelegeam de ce a putut să fie atât de… nesăbuit… Nu! Dumnezeu să-l ierte, nu-i acord niciun calificativ.

Şi, în ’48, noi eram cei care rămăseserăm, în afară de Noaptea Cuţitelor Lungi sau Noaptea lui Bartolomeu sau cum s-a mai numit seara de 14 spre 15 mai, când a fost arestat tot tineretul „reacţionar” şi bărbaţii, profesorii care ţineau de acest tineret. Au fost arestaţi într-o noapte toţi. Toţi! Tot ce a fost cunoscut ca Mişcarea Legionară, practic, în noaptea aceea a fost decapitată. Noi, care scăpaserăm, ne gândeam că totuşi ne va urma şi nouă rândul. Dar până atunci mai era vreme! Până atunci cred că niciunul dintre cei care au fost arestaţi în mai nu se aşteptau la o asemenea figură din partea autoritatilor. Se duseseră tratative, dar toate au fost o viclenie. De pildă, comandamentului legionar i s-a spus că în momentul când ei ies din subversivitate şi se declară pe faţă, nu vor păţi absolut nimic, cu condiţia să-şi lase adresa şi instituţia în care lucrează. Dar de unde! Ei au făcut toată chestia asta ca să poată avea adresele de unde, într-o singură noapte, să poată ridica pe toată lumea! Viclenie comunistă! În ei nu puteai să ai încredere. Un partid care n-a avut niciodată un cuvânt – cum să-l mai şi tină!

Deci până atunci noi eram aşa, în dubii, ce vor face cu noi… Ne-au asigurat că ne lasă în pace, dar nelinişte, totuşi, era. Şi în spiritul acesta, aşa, general, am intrat într-o zi – era la început de ianuarie – am intrat în biserica Universităţii să spun o rugăciune; eram foarte agitată, tocmai trecuse Crăciunul şi eu, din nou, nu mă spovedisem, nu mă pregătisem pentru aceste sărbători mari… Mai eram şi sub influenţa unei prelegeri, că era mai mult decât o predică, a lui Ion Suciu – Ion Suciu era un episcop greco-catolic, dar care avea o priză nemaipomenită la studenţime, vorbea extraordinar, în special despre Iisus Hristos şi despre Maica Domnului, despre ambii vorbea cu o pasiune care-i făcea cinste. Şi noi îl ascultam cu foarte mare plăcere şi, sub influenţa celor spuse de el, eram tristă. Şi am intrat, zic: „Ia să spun eu o rugăciune!”

Aveam evlavie pentru o statuie, cred că o ştiţi, Pieta a lui Michelangelo. Era puţin miniaturizată, mai mică decât cea originală, însă totuşi destul de impozantă. O ştiţi: Maica Domnului care Îl oferă pe Iisus coborât de pe Cruce, cu spinii pe cap, plin de sânge, cu picioarele şi mâinile pironite, cum a fost pogorât de pe Cruce de Sfântul Nicodim. Şi ce m-a impresionat pe mine la statuia asta era că mâinile şi picioarele lui Iisus erau roase, roase de atâtea sărutări. Câţi creştini s-au rugat şi au tot sărutat si au tot implorat această statuie şi pe mâini şi pe picioare erau rosături, mărturii de evlavie și de încredere. Şi când m-am aşezat eu pe oratoriu (avea în faţă platforma aia mică, ca un mic scăunel pe care să îngenunchezi), era deja îngenuncheată o femeie, care plângea cumplit. Șiroaie de lacrimi îi curgeau pe faţă şi în neştire mângâia chipul Mântuitorului. Am simţit aşa o compasiune cum n-am simţit nici până atunci şi nici de atunci, mi s-a topit pur şi simplu inima. Am zis: „Doamne, are o durere în legătură cu fiul ei”. Şi atunci am lăsat la o parte problemele mele şi am zis: „Doamne, dacă rugăciunea mea are vreo noimă, te rog şi eu, ajut-o, ajut-o în durerea asta…!”

Şi pe urmă m-am reîntors la ale mele. In relaţia mea cu Bunul Dumnezeu sunt pur şi simplu obraznică. Eu nu uit niciodată să trag pe turta mea, cum aş zice într-un termen vulgar; deci să profit de faptul că simt că Dumnezeu e cu un ochi aţintit asupra mea şi atunci Îi cer, fiindcă ştiu că în momentul acela de har El îmi acordă ceea ce cer – dacă, bineînţeles, nu-i cer lucruri incorecte. Şi atunci, simţind compasiunea asta, aşa, nemaipomenită, am zis, după ce m-am rugat pentru femeie: „Doamne şi dacă este cu putinţă, acordă-mi şi mie un duhovnic, ca să-mi rezolv odată problema asta care nu e deloc în regulă”. Simţeam că rugăciunea mea are putere şi va fi ascultată.

Cum am ieşit din biserică, dau nas în nas cu Zorica Laţcu, maica Teodosia de mai târziu, considerată cea mai mare poetă religioasă contemporană de peste tot, nu numai de la noi din România. Şi aşa şi este! Toată poezia ei religioasă este dogmă şi simţire şi trăire creştină cum numai la marii anahoreţi se mai poate vedea. Mă împrietenisem cu Zorica de la F.O.R.S. Însemna Frăţia Ortodoxă Română Studenţească. Era echivalentul A.S.C.O.R.-ului de azi. Mai exista F.O.R.-ul, Frăţia Ortodoxă Română, o organizaţie creştină a oamenilor maturi, iar noi eram copilul F.O.R.-ului, F.O.R.S.-ul – Frăţia Ortodoxă Română Studenţească. Şi erau preoţi care aveau grijă de noi şi în fiecare sâmbătă noi aveam şedinţe şi era o trăire foarte frumoasă şi studenţii erau foarte sprijiniţi de marii preoţi, în speţă ai Clujului, că eu eram la Cluj, dar se întâmpla şi la Bucureşti şi la Iaşi. Şi eu, în ultimul an, am fost numită în comitetul de conducere şi anume eram cenzor pentru literatură, eu făcând Litere şi Filosofie. Aveam misiunea ca lucrările care se prezintă pentru discuţii în şedinţele de sâmbătă să le corectez din punct de vedere al limbii române.

Neprezentându-se la una din sâmbete lucrarea programată, a trebuit să vin eu cu o lucrare. Şi cum la repezeală n-am avut o tema crestină, nici nu m-aş fi înfipt eu la lucrări teologice, am ales ceva apropiat mie, ceva de specialitate. Şi atunci am lucrat la un articol foarte amplu; la început am crezut că va fi pentru o şedinţă, pe urmă a trebuit să fie pentru două, că într-una nu se putea termina subiectul: Iisus Hristos în poezia lirică cultă. La această conferinţă, în special partea a doua, unde era poezia contemporană, care interesa cel mai mult, lucrarea a avut un succes nemaipomenit şi mi-am câştigat cu aceasta ocazie doi prieteni: părintele Ioan Iovan (de la Vladimireşti întâi şi pe urmă la Recea) şi maica Teodosia, pe atunci Zorica Laţcu. Deci de atunci data prietenia mea cu Zorica.

Şi Zorica, când m-a văzut că ies de la biserică, a spus: „Dar bine că dau peste tine, te-am căutat acasă, nu erai, du-te şi fă-ţi repede bagajul, plecăm la Sâmbăta!” „Cum la Sâmbăta?!” „Da, plecăm la Sâmbăta, te duc la părintele Arsenie. Tot spuneai tu că îți cauţi un duhovnic, eu te duc la cel mai mare duhovnic!” Şi mie nu-mi venea a crede. Spuneam: „Doamne, Dumnezeule, cât de scurt e drumul de la rugăciune până la împlinirea ei, dacă rugăciunea e făcută cu sinceritate!” Şi am spus: „Dar cum? Te-a chemat părintele?” „Da”, zice, „m-a chemat, aşa cum mă cheamă el”. Ei comunicau prin telepatie. Deja relaţia dintre Zorica şi părintele era foarte profundă şi se înţelegeau dintr-o privire şi dacă părintele avea nevoie de Zorica – ea era foarte bine pregătită în limba greacă şi latină şi le era foarte utilă, lui şi părintelui Stăniloae, pentru traducerea Filocaliilor. Deci ea primise ordin, prin gând, de la părintele Arsenie să se prezinte acolo. Zis şi făcut.

Era anul 1948, dar trenurile încă nu erau foarte bine reglementate. Şi noi, oricum, mergeam pe o linie secundară care nu era încă electrificată, tranca-tranca, toată noaptea, am ajuns pe la o bucată de noapte în Braşov, de acolo nu aveam legătură mai departe, am stat aproape toată noaptea la o masă şchioapă şi am moţăit acolo pe ea… Totul era cu peripeţii, cu piedici, cum se întâmplă în astfel de situaţii. Am ajuns la Sâmbăta de Jos. De la Sâmbăta de Jos nu mai aveam nicio speranţă, nu era nicio legătură cu Sâmbăta de Sus. Autobuzele care vara mergeau, acum erau complet suspendate, erau nămeţi mari, până la brâul nostru. Iarnă grea, nici drum conturat de sănii sau de căruțe nu era.  Zorica a spus: „Tu faci ce ştii, dacă vrei, te întorci, eu te asist până când ai trenul de întoarcere; eu mă duc mai departe”. Şi am spus: „Gata, merg și eu cu tine! Mergem!” Numai tinereţea poate judeca aşa pentru că era absolut hazardat să mergi în munţi în plină iarnă, fără niciun însoţitor. Am plecat la drum, prin nămeţi, haida-haida, am mai găsit câte o potecuţă din când în când, oameni care au mai mers, probabil, la Sâmbăta, deşi eu n-am găsit pe nimeni acolo, nu era ţipenie de om când am ajuns. Era iarnă, iarnă grea, cine se pornea pe drumuri? Şi eu mă gândeam tot timpul cum o să meargă Zorica pe drumul acesta, ea având un foarte mare handicap. La ea mişcările mâinilor şi ale picioarelor şi ale feţei chiar, muşchii în general, nu erau coordonaţi de creier. Aveau o mişcare independentă. Deci ea nu putea să ordone picioarelor cum să meargă, mergeau ele, aşa. Se obişnuise, făcuse exerciţii nemaipomenite, a avut o voinţă nemaipomenită. Inteligenţa ei era sclipitoare. Nu mai vorbesc de talent, care nici nu se discută, e recunoscut unanim de către toată lumea. Profesorul meu de română, care era un ateu, a spus că, dacă cineva a atins vreodată cerul poeziei pure, acel cineva este domnişoara Zorica Laţcu. Ceea ce era un foarte mare omagiu! Profesorul meu, un mare comparatist, a fost la Sorbona vreo zece ani de zile profesor universitar. De acolo a fost rechemat în ţară de comunişti. A fost spre norocul generaţiilor de studenţi pe care i-a format.

Bun. Zorica zbura! Eu nu ştiu cum! Ce înseamnă într-adevăr când sufletul este mai tare decât trupul: trupul nu are ce face, se supune, ascultă. Zbura! Si eu nu mă puteam ţine de dansa. Eu, zdravănă, sănătoasă, de la munte, deci obişnuită cu urcuşuri şi coborâşuri, abia mă puteam ţine de ea. Şi cum mergeam eu aşa în urma ei, am zis ceva ce poate fi considerat o îndrăzneală, mi-am pus problema, n-am zis : „Doamne, iartă-mi obrăznicia”, eu ziceam că sunt îndreptăţită să cer tot ceea ce doresc eu şi Dumnezeu să aleagă, dacă e bine să-mi dea sau nu; atâta spuneam: „Dacă Ţie Îţi este plăcut” sau, de obicei aşa spuneam, „Dacă afli vreo noimă în ceea ce Îţi cer, atunci dăruieşte-mi. Dacă nu, nu. Înţeleg” – şi atunci am zis aşa: „Aş vrea să-l văd eu pe părintele. Direct. Nu să ma duca Zorica”. Nu ştiu de ce mi se părea ridicol, puţin caraghios, să vină Zorica şi să spună: „Uite, părinte, ţi-am adus o păcătoasă, care de patru ani de zile nu îndrăzneşte să se mărturisească”. Nu ştiu de ce, nu mi se părea mie că este în regulă. Şi am cerut Bunului Dumnezeu să-l cunosc pe părintele direct. Dacă se poate. Dacă e vreo noimă în ceea ce cer eu. Ei și am ajuns la Sâmbăta, Zorica m-a lăsat la arhondaric, în bucătărie şi ea a zburat la părintele să vadă de ce a chemat-o. Eu i-am înţeles nerăbdarea, nu m-am supărat deloc că m-a lăsat baltă acolo, nici prin cap nu mi-ar fi trecut aşa ceva, eram, cum să spun, cu tot sufletul alături de ea. Vreau să spun lucrul acesta, că nu din ceva negativ a izvorât starea mea de spirit. Că, de la o bucată de vreme, am început să plâng, aşa, dintr-o dată. Maica mi-a dat un lighean să mă spăl, eram cu cărbune pe fata, scosesem tot timpul capul afară şi locomotivele mergeau încă cu cărbune atunci, nu era încă electrificată linia. Şi mă spălasem şi acum mă pieptănam, îmi desfăcusem părul, mi-l pieptănam ca să-l împletesc la loc, că părul meu, fiind creţ de la natură, era rebel, nu stătea împletit în cozi, sărea din buclă în buclă şi eram ca un pămătuf,  nu era coada liniştită, aşa, cuminte; şi-l împleteam strâns, să stea acolo, să stea cuminte, că doar îs la mănăstire.

Şi cum mă împleteam eu aşa, am început să plâng. Maica s-a uitat aşa lung la mine şi mi-a spus: „Aţi vorbit cu părintele…” Deci ea era obişnuită cu fenomenul. Si eu am zis: „Nu, nici nu-l cunosc.” „Nu…?” Zic: „Nu, nu-l cunosc, nu ştiu cum arată!” Şi atunci ea a stat puţin, s-a gândit, zice: „A, înseamnă că părintele v-a văzut pe dumneavoastră”. Deci pentru ea faptul că eu am început să plâng era un lucru de la sine înţeles. În timpul acesta a intrat un frate, un călugăr şi mi-a zis: „Dumneavoastră sunteţi domnişoara Oţel?” „Da”. „Haideţi să vă conduc la chilia unde o să fiţi adăpostite.”  Am intrat acolo, era fum, chilia era plină de fum şi el a spus: „Să nu vă speriaţi că este fum, chilia nefiind locuită până acum, aşa se întâmplă întotdeauna când se face prima dată foc în sobă, iese fum, dar eu am lăsat geamul deschis, fumul va ieşi curând, focul merge deja foarte bine, s-a aprins, în foarte scurtă vreme veţi putea închide geamul şi Zorica a zis s-o aşteptaţi aici că vine”. Bine, eu ce s-o aştept, în fum şi cu geamul deschis aşa, mi-am pus paltonul pe umeri şi m-am aşezat în geam să privesc peisajul.

Era ceva de vis, ceva ce n-am să pot să descriu niciodată. Totul era imaculat şi neatins de mână și de picior de om. Căzuse zăpadă proaspătă, nu se vedea o urmă, ţipenie de om, de pasăre, o linişte desăvârşită. O linişte, cum spunea părintele Oprea Crăciun, că pacea e aşa, ca o mare imensă, lipsită de valuri. Şi mă uitam peste peisajul acela atât de imaculat, atât de nefiresc… Mă uitam la munţii Făgăraş – ei sunt puţin înclinaţi unul spre celălalt – Negoiu şi Omu, unul către celălalt, un pic, când îi vezi de departe – şi zic: ,,uite munţii care se bat în capete ca-n poveste să apere apa vie care este aici la Sâmbăta…” Şi mi-am întors privirea spre biserică. Bisericuţa părea copleşită de zăpadă, pierdută, micuţă,  în imensitatea aia albă, dar în faţa ei, important mi s-a părut, dintr-o  dată, tămâierul. Ce era tămâierul? Era, un trunchi de copac imens, un copac mare care a fost scorburos, un copac mare, tăiat de părintele, curăţat, căptuşit cu metal şi înăuntru erau întotdeauna maldăre de cărbuni aprinşi, de mangal aprins şi răşini şi tămâie. Şi se urca spre cer, din acest tămâier imens, o şuviţă de fum; cum atunci nu era  vânt, era o linişte desăvârşită, fumul se ridica drept, drept în sus şi urca, urca, urca, albastru şi se pierdea undeva în infinitul cerului. Nu pot să vă spun ce pace sfântă era ! Iar mai departe, mai departe înspre orizont,  se vedea troiţa părintelui Arsenie. Era o troiţă sculptată de părintele, foarte mult sculptată, foarte mult lucrată, dar care avea o particularitate: avea braţele egale. De obicei, o troiţă are braţul vertical mai lung si cel orizontal mai scurt. Acestea erau egale şi asta-ţi dădea impresia că crucea stă în genunchi şi se roagă. Deci, imaginaţi-vă o bisericuţă pierdută într-o imensitate albă, imaculată, neatinsă, virgină, pură, un fum care se ridică către Părintele veşnic  şi o troiţă care se roagă între tămâie și biserică.

În tot intervalul acesta de timp eu mi-am văzut de plâns. Deci eu îmi vedeam de admiraţia naturii şi de plâns. Când deodată, la un moment dat – n-am auzit uşă, n-am auzit nimic – am auzit o voce lângă mine, foarte aproape de mine: „No, ce s-o întâmplat?”, într-un accent ardelenesc. Şi atunci m-am întors brusc şi era să cad pe spate. Atât m-a impresionat, atât m-a uluit. În faţa mea era un bărbat foarte înalt, foarte subtire, îmbrăcat în alb, cu o centură strânsă pe un mijlocel, pe dulama calugareasca, pe haina asta albă, imaculată, aşa cum era toată natura. Un călugăr! Un călugăr îmbrăcat în alb, înalt, subţire, frumos, de o frumuseţe nemaipomenita, părintele Arsenie chiar era frumos, într-adevăr, dar avea frumuseţea asta interioară care se revărsa în exterior şi care îi dădea o fascinaţie, o strălucire cu totul deosebită, cu totul aparte. Şi doi ochi albaştri care mă priveau foarte de aproape, foarte serios şi cu foarte mare atenţie. Şi eu m-am speriat de această privire. Era să cad pe spate; părintele a prevăzut că aşa se va întâmpla, cu uluirea mea, că mâna lui era aşa, ca un tampon la spate şi m-a redresat.

Ce era? Privirea părintelui, de un albastru intens, un albastru cum n-am mai văzut la un om; avea o privire cu totul, cu totul aparte, n-avea limite, era fără continuitate, privirea i se tot prelungea undeva departe. Este foarte greu să exprimi un lucru care este anormal, n-ai cum să-l faci pe cel ce n-a vazut, sa inteleaga. Cine a văzut vreodată privirea asta mă înţelege. Deci impresia asta era următoarea: infinitul te priveşte cu doi ochi albaştri de om. Infinitul! Nemărginitul, necuprinsul. Deci întâi a fost necuprinsul alb în care poposisem şi acum infinitul care mă privea foarte atent, serios şi de aproape, cu doi ochi de om. Şi părintele a continuat şi a spus: „De ce te-ai speriat? Nu aşa ai vrut să mă cunoşti?” Va puteţi imagina că chestiunea asta mi-a sporit starea de nefiresc; eram pe altă lume, pur şi simplu. Şi zice: „Păi eu sunt acela pe care ai vrut să-l cunoşti. Şi sunt pregătit să te ajut. Vrei să rupi zapisul cu cel nenumit şi eu am să te ajut. De ce te-ai speriat?” Eu n-am fost în stare să articulez un singur cuvânt, n-am putut să spun nici măcar „Binecuvântaţi, preacuvioase”, că ştiam de la Zorica, ea mă instruise cum se vorbeşte la mănăstire. Ce preacuvioase? Ce binecuvântaţi? Totul a zburat din capul meu. Şi m-am uitat, aşa, şi părintele a continuat, a spus:

„Să ştii că atunci când vrei să fugi de cel rău, de ispitele lui, trebuie să ai curaj, pentru că cursa asta este o cursă cu obstacole. Să-ţi fie bine, clar în minte, că ai să treci peste obstacole ca să rupi zapisul, dar îl rupem, să ştii, îl rupem. Eu te voi ajuta. Şi trebuie să mai ai şi curaj, chiar dacă pe undeva este vreo greşeală”. Aici trebuie sa spun iarăşi, că este foarte greu să-ţi dai seama, cum părintele vorbea prin accentele cuvintelor, nu prin cuvinte; cuvintele lui erau cuvinte-portret, erau cuvinte care te făceau să vezi, nu să auzi şi să înţelegi. Să vezi şi să crezi! Eu mi-am format limbajul şi de-aia mă exprim acum aşa, cu destul de multă uşurinţă, dar prima dată mi-a fost foarte greu să găsesc cuvintele care să exprime exact stările de spirit prin care treceam şi ce înţelegeam eu din tot ce era acolo. Deci părintele accentua foarte clar că esenţialul este curajul (în limbaj creştin bărbăţia) şi nu păcatul. Păcatul este cel care trebuie să fie învins, dar pentru ca să-l poţi învinge nu ai nevoie de laşitatea pe care ţi-o dă păcatul şi de emoţiile care vin de aici, ci de curajul, bărbăţia de a lua în piept problema şi a merge cu ea până la sfârşit. Am înţeles asta din accentele pe care le-a pus părintele pe cuvinte. Şi a spus (a văzut că nu poate scoate de la mine o singură vorbă, dar a văzut că m-am liniştit) : „Bine, vei veni la cină, cu Zorica veţi veni la cină şi vom mai sta de vorbă atunci”. Şi părintele a plecat. Imediat a venit Zorica, s-a întâlnit cu părintele în prag si i-a spus Zorica: „A, vasăzică deja aţi cunoscut-o, nu-i nevoie să v-o mai prezint eu”. El a spus: „Ne-am văzut”. Ne-am văzut – mi s-a părut aşa de duios şi încurajator acest plural pe care l-a folosit; deci un om care mă privea cu infinitul spunea „ne-am văzut”, simplu, aşa. Mi s-a părut extraordinar. Mai tarziu Zorica mi-a spus: „Vezi să nu gândeşti nimic rău”. Ea ştia că sunt o fiinţă cerebrală şi ştia că, după ce îmi trec năucirile, eu încep să disec, să desfac, să gândesc şi m-a avertizat, mi-a spus: „Vezi să nu gândeşti nimic rău că ţi se poate întâmpla ceva rău aici şi eşti pedepsit dacă gândeşti rău şi nu vreau să te am pe conştiinţă. Te avertizez”. Şi eu, începând să mă aşez pe pat, am început să gândesc: „Asta-i bună, ce rău poate să mi se întâmple într-un loc atât de sfânt, atât de neobişnuit, atât de imaculat, atât de infinit, atât…, atât…, atât, atât de de toate!” Şi când m-am aşezat nu ştiu cum m-am descumpănit şi m-am lovit cu capul de tăblie de mi-am făcut un cucui. Şi mi-am zis: „Ia uite că Zorica a avut dreptate…! Nu trebuie să gândeşti rău că eşti sancţionat, pe loc!” Şi am luat aminte. Şi am ajuns la cină. Într-adevăr, părintele discuta cu Zorica de Filocalii, despre o problema de traducere pentru care fusese chemata. El era de acord cu Zorica, dar părintele Stăniloae nu era de acord cu ei. Şi se gândeau amândoi ce argumente să-i aducă ca să-l convingă pe Stăniloae că aia era traducerea corectă a cuvântului în cauză. Şi discutau, mă rog, între ei, ceva. Eu stăteam cu mâinile, aşa, încrucişate pe masă și îi ascultam, dar gândeam, aveam o spaimă,  nemaipomenită în mine, ziceam: „Doamne, unde am venit eu, în ce loc am venit. Doamne, eu Ţi-am cerut un duhovnic, dar nu pe cel mai mare, nu unul de talia asta! N-am curaj, îmi este frică!” Spaima asta pe care ţi-o dă este sfintenia… părintele Cleopa spunea „o pregustare”. Înainte de a te întâlni propriu-zis cu Dumnezeu ai un fel de înfiorare, un fel de teamă, un fel de reţinere, aşa, zici  tot timpul: „Doamne…” Şi tot timpul spuneam: „Doamne, unde am ajuns, unde am venit eu…! Nu-i de nasul meu locul acesta, eu sunt prea mică, prea păcătoasă, prea nevrednică..!” Şi mă gândeam la toata sfiala asta şi, la un moment dat, părintele pune mâna pe încheietura mâinii mele şi zice: „Ţi-am spus că ai nevoie de curaj? Ai nevoie de curaj! Ia de aici, că de-asta ai venit aici. Ia de aici curaj şi ai să vii în Săptămâna Mare, o să stăm de vorbă sub epitrahil, ai să te spovedeşti şi am să te împărtăşesc şi o să rupem zapisul. Ai curaj! Vino aici şi ia o gură de aer duhovnicesc şi lasă la o parte Vavilonul acela care se înhoalbă la voi şi nu ştie ce rele să vă mai facă”. Şi am plecat. M-am întors, într-adevăr, în Săptămâna Patimilor. Dar Zorica a vrut să vină mai repede, să prindă şi Floriile, Liturghia de Florii şi am venit, deci, în vinerea Floriilor.

– Va urma –

(foaienationala.ro)

The URI to TrackBack this entry is: https://ortodoxiacaleaceadreapta.wordpress.com/2013/07/12/aspazia-otel-petrescu-despre-intalnirea-cu-parintele-arsenie-boca-prima-parte/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: