,,— Sfaturi pentru un anchetat (valabile oricând, oriunde):
Să vorbească puţin, sau mai bine zis, să scoată cât mai puţine sunete pe gură. Economie de foneme. Nu numai să nu trăncănească, dar şi să fie zgârcit la formulări. Întrebării: „Îl cunoşti’?” să i se răspundă cu „Da”, iar nu cu „Da, îl cunosc”. Între două cuvinte sinonime să fie preferat cel compus din mai puţine litere, (Nu „rareori”, ci „rar”.) însăşi cantitatea de vibraţii sonore poluează atmosfera şi-i măreşte periculozitatea.
Să vorbească numai şi numai când e întrebat şi să se mărginească a răspunde — cât mai strict – întrebării, fără a mai adăuga ceva.
În tăcerile care se lasă în cursul interogatoriului — tăceri abil create de anchetator — să se ferească a umple aceste penibile momente luând el iniţiativa. E greu dar e foarte important. Să nu cedeze ispitei conversative, ispitei de a îndulci lucrurile prin declaraţii necerute. (Alt pericol: când anchetatorul spune: „să discutăm liber”, atunci se impune o atenţie mărită.) Să mintă cât de mult, întotdeauna, din principiu. Intercalarea adevărului (chiar inocent) rupe cursivitatea minciunii (o spune Proust). Idealul ar fi ca adevărul să fie rostit numai acolo unde e de neînlăturat: anul naşterii, domiciliul, numele părinţilor.
De ce? De ce să nu se spună adevărul, când nu e primejdios?
Pentru două motive:
a) Având de a face cu un adversar mai presus de orice mincinos şi fiu al unui tată care-i însăşi minciuna, e bine să minţi mereu, neîncetat, ca exerciţiu, ca antrenament;
b) Principiul armelor egale cere ca în orice luptă potrivnicii să folosească acelaşi fel de unelte. Altfel e măsluire, e şarlatanie. Manole: i s-a reproşat lui Robespierre că în şedinţele din Thermidor ale Convenţiunii a ţinut discursuri în loc să recurgă la forţă. Dar s-a purtat cinstit: ţinând discursuri îşi trimisese adversarii la ghilotină, cu discursuri e atacat, cu discursuri răspunde.
Principiul armelor egale impune omului cinstit să nu se dea în lături de la folosirea unor procedee neplăcute, atunci când adversarul nu e corect. Bolingbroke (viitorul Hernie al IV-lea), erou al lui Shakespeare: otrava nu place mereu celui care o foloseşte. (Citat de Malaparte în Tehnica loviturii de Stat).
A nu folosi arme asemănătoare cu ale potrivnicului sub cuvânt de nobleţe etc. nu este dovadă de superioritate, ci de prostie şi trădare a principiilor pe care le aperi şi a nevinovaţilor pe care-i laşi pradă tâlharilor. Se vor folosi acele procedee pe care le-a ales partea cealaltă. Raţiunea este accesibilă numai oamenilor raţionali (Andre Maurois). Faţă de omul raţional se va recurge la raţiune. Faţă de zarafi Domnul n-a şovăit să pună mâna pe bici.
Din proprie iniţiativă să nu se dea pentru nimic în lume vreun nume propriu. Nici un nume propriu altul decât cel menţionat de anchetator.
Henri Bremond în Istoria literară a sentimentului religios în Franţa (volumul IV — secolul al XVII-lea — îl luasem cu mine la Securitate la primul interogatoriu) îl critică aspru pe abatele de Saint Cyran pentru a fi comis enorma greşeală de a pronunţa el dintâi felurite nume proprii.
Mai presus de orice să se evite sinceritatea! Ca de foc, ca de ciumă, ca de sirene, să se ferească anchetatul de sinceritate. Anchetatorul îi va vorbi mereu de sinceritate; îl va amăgi cu nada sincerităţii, fagăduindu-i marea şi sarea, îngăduinţa şi circumstanţe atenuante. Iar anchetatul — încrezător, cinstit, naiv — va raţiona că, într-adevăr, sinceritatea e calea cea mai bună pentru a provoca îndurarea. (E şi calea care impune eforturi reduse, nu mai are de născocit, ci numai de relatat.)
Eroare! Aşa e la oamenii cumsecade. La şmecheri e altfel, sinceritatea duce numai la catastrofe. Cel care a ales calea sincerităţii nu va mai cunoaşte pacea cât va fi închis (şi mai târziu la fel): e mereu chemat, mereu solicitat, mereu silit să vorbească, să-şi aducă aminte, să trădeze.
— Proştii: bine, vi s-au dat condamnări excesive, dar ceva tot trebuie să fi fost, ceva tot aţi făcut voi.
Ceva, da, nu însă esenţialul, nu singurul lucru despre care e vorba.
E ca la şedinţele sau spectacolele de prestidigitaţie. Ceva şi acolo e: e lumina, e jobenul, e iepurele, e prestidigitatorul în frac. Toate-s adevărate şi frumoase: muzica, panglicele, glumele, reflectoarele. Un singur lucru nu-i adevărat: că iepurele iese din joben. Dar toate luminile, muzicile, glumele, salturile sunt menite să dea impresia că iepurele iese din joben. Pentru asta sunt prezenţi atâţia spectatori, pentru asta are loc toată mustăria: şi tocmai asta nu se petrece. Iepurele iese de oriunde, numai din joben nu.
La proces e la fel: totul se desfăşoară pentru a dovedi că acuzaţii sunt criminali, după cum dincolo toate-s puse în mişcare pentru a te convinge că iepurele iese din ţilindru”. (…)
Părintele Steinhardt recomanda unui anchetat să fie calm, cinic, abil! Datoria unui anchetat e să fie vulgar de calm, neîndemânatic, nepăsător. ,,Fii ţăran” spunea părintele Nicolae, dar şi mahalagiu, isteţ, încăpăţânat, ursuz, laconic, îmbufnat.
Anchetatul trebuie să evite prostia fricii şi vraja buimăcirii. El trebuie să folosească minciuna liniştită şi pricepută. Să fie ţăran deştept şi mahalagiu viclean: ,,nu-mi aduc aminte, punct şi gata”. ,,Nu ştiu şi tac şi amuţesc, nu recunosc, nu cedez, nu ştiu dom’le. Nu-mi aduc aminte de nimic”.
Răspunsurile să fie simple, scurte! ,,Nu ştiu, nu spun că minte, nu-mi reamintesc eu nimic”.
